Mărturisire…

un tânăr, obosit acum

de lipsa

de tinereţe şi de

ascultare

faceţi ce vreţi, am mărturisit,

EL va veni din nou şi pentru fiecare

îşi va depune mărturia

Sa

eu am uitat şi frica

şi tristeţea

nu mai am de

străbătut

decât propria-mi

umbră, înserarea

fiinţei mele, Doamne,

am aflat

celor ce au sfârşit …

un început.

de Daniel Turcea

Simpozion International - Amara 10-11 mai 2008

În zilele de sâmbătă 10 mai - duminică 11 mai 2008 a avut loc în oraşul Amara – judeţul Ialomiţa, prima ediţie a Simpozionului Internaţional Amara 2008 având tema: „Copii frumoşi şi sănătoşi prin interdisciplinaritatea educaţiei fizice şi sportului în cadrul acţiunilor competiţionale, cultural-artistice şi sportiv-turistice organizate/desfăşurate în învăţământul preprimar, primar, special, gimnazial, liceal şi vocaţional”. O temă generoasă ce şi-a propus o apropiere interdisciplinară între domeniile importante ale educaţiei, toate având ca scop principal o formare armonioasă a copiilor şcolari, atât din punct de vedere fizic, cât şi întelectual şi spiritual. Prin conlucrarea constructivă dintre profesori, învăţători şi educatori, demersurile educaţionale vor avea rezultate mult mai bune, iar idealul educaţiei se va putea împlini la cote cât mai înalte.

Probleme pentru care trebuie găsite întotdeauna cele mai bune soluţii. Simpozionul Amara 2008 se datorează în primul rând eforturilor susţinute ale dascălilor din Şcoala de Arte şi Meserii „George Vâlsan” Amara, în frunte cu dl.Martinescu Florea – profesor de Educaţie fizică şi director adjunct al şcolii, în calitate de coordonator principal al manifestării. Domnia sa i-a avut alături pe toţi colegii săi, precum şi alţi reprezentanţi importanţi ai autorităţilor locale şi organizaţiilor judeţene ialomiţene, dintre care amintim Inspectoratul Şcolar al Judeţului Ialomiţa, Prefectura Judeţului Ialomiţa, Primăria Amara, Casa Corpului Didactic Ialomiţa, Direcţia pentru Sport a Judeţului ialomiţa, Academia Olimpică Română – filiala Ialomiţa.

Au participat delegaţii de dascăli din toată ţara, dar şi din străinătate, iar întâlnirea dintre cei prezenţi a fost un fericit prilej de cunoaştere, de relaţionare şi de schimb de experienţă constructiv. S-au prezentat materiale valoroase, s-au expus cercetări noi în domeniul educaţiei, noi metode, noi soluţii care se cer implementate în şcolile româneşti şi nu numai. Dintre delegaţiile sosite la această manifestare de peste hotare, amintim pe aceea din Republica Moldova (prof.univ.dr. Aurelia Crivoi de la Universitatea din Chişinău, prof.dr Natalia Curea, prof. Lucia Argint de la Liceul „Gheorghe Asachi” din Chişinău, prof. Dimovskaia Galina de la Liceul Teoretic “Gaudeamus” din Chişinău precum şi alţi reprezentanţi ai învăţământului moldovean), precum şi delegaţia din Ucraina (din partea şcolilor româneşti din zona Cernăuţi - prof. Bojescu Mihai de la Centrul Bucovinean de cercetari actuale, prof. Bogdaniuc Constantin - directorul Scolii din Cupca, s.a.).

În dimineaţa zilei de sâmbătă 10 mai, a început sosirea delegaţiilor la sediul Şcolii „George Vâlsan” din Amara, oaspeţii fiind primiţi cu pâine şi cu sare în spiritul tradiţiei româneşti. Toţi cei prezenţi s-au deplasat la Sala de sport polivalentă a oraşului Amara unde un număr mare de copii aşteptau cu nerăbdare începerea manifestărilor. Ceremonia de deschidere a Simpozionului s-a făcut în acordurile imnului olimpic şi ale imnului naţional al României, copiii îmbrăcaţi în alb purtând simbolic flacăra olimpică – simbol al prieteniei, al competiţiei sportive, al înţelegerii dintre oameni. Au luat cuvântul cei implicaţi în organizarea acestei manifestări, subliniindu-se eforturile ce s-au depus de către toţi factorii implicaţi. A urmat apoi un superb spectacol artistic care a subliniat ideea de educaţie prin joc şi mişcare, dans şi bucurie. Au prezentat emoţionante momente artistice mai întâi grupele de pitici de la grădiniţe din Ialomiţa şi din ţară, apoi formaţii de gimnaziu şi de liceu, care au încântat pe cei prezenţi cu coregrafia deosebită şi mai ales cu dăruirea prin care şi-au prezentat programul artistic.

În după amiaza zilei de sâmbătă au avut loc prezentările pe secţiuni ale lucrărilor depuse spre participare la acest Simpozion. A fost o secţiune a educatorilor, una pentru învăţători şi alta pentru profesori de gimnaziu şi liceu. S-au prezentat lucrări valoroase, idei noi şi metode care se cer implementate în fiecare şcoală, plecând de la necesitatea conlucrării armonioase dintre disciplinele şcolare, toate la fel de importante, în vederea realizarii idealului educaţional în fiecare copil şcolar care asigură viitorul acestei ţări. O bună pregătire fizică, o frumoasă educaţie spirituală şi o eficientă instruire intelectuală, pot duce cu succes la formarea unor oameni de nădejde pentru viitorul acestei ţări.

După prima parte de prezentare a lucrărilor înscrise, a urmat o serie de vizite la diferite obiective din municipiul Slobozia. S-a vizitat mânăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia – monument istoric remarcabil, ctitorie a domnitorului Matei Basarab, care înfrumuseţează prin măreţia ei peisajul Bărăganului. S-a vizitat apoi Grădiniţa cu program prelungit nr. 3 din Slobozia – unitate etalon a învăţământului preşcolar ialomiţean, care beneficiază de cel mai nou sediu, construit după standarde europene şi cu un înalt mod de abordare a procesului educativ pentru micii preşcolari din Slobozia. S-au vizitat sălile de clasă cu toate dotările acestora, sala de sport şi sala de festivităţi unde o grupă de copii au susţinut un scurt program artistic. S-a vizitat apoi şi Grădiniţa cu program prelungit „Junior” din Slobozia – una dintre cele mai importante din judeţ şi o unitate preşcolară cu o tradiţie importantă, care a format în mod deosebit zeci de generaţii de copii. Oaspeţii au admirat frumoasele săli de clasă, dotările moderne şi un scurt program artistic al copiilor de la această grădiniţă.

A doua zi, duminică 11 mai, s-a continuat prezentarea de referate şi comunicări ştiinţifice, după care s-au tras concluziile de rigoare după aceste două zile fructuoase. Rezultatele au fost lăudabile, schimbul de experienţă deosebit de reuşit, iar dorinţa de a repeta astfel de manifestări şi pe viitor a fost subliniată în mod unanim. Simpozionul din oraşul care găzduieşte staţiunea balneară Amara, celebră pentru calităţile sale terapeutice, a fost o reuşită şi în acelaşi timp o promisiune că astfel de întâlniri constructive se vor mai realiza şi că ele vor contribui la o mai bună cunoaştere a tuturor problemelor cu care se confruntă dascălii din sistemul educaţional românesc, încă de la primele etape ale educaţiei şi până la cele mai avansate. Cu mulţumiri faţă de inimoasele şi prietenoasele gazde, oaspeţii şi-au luat rămas bun unii de la alţii, după aceste două zile deosebit de frumoase şi constructive.

Dreptul IOV (6 mai)

Una dintre cele mai deosebite cărţi din Vechiul Testament este Cartea Iov (vezi aici). Cel care se găseşte în centrul acestui capitol al Sfintei Scripturi este dreptul Iov, pe care Biserica îl cinsteşte în ziua de 6 mai. Viaţa sa, aşa cum este oglindită în paginile cărţii ce-i poartă numele, este un exemplu viu de dăruire către Dumnezeu şi de înţelepciune. Persoana lui Iov este una istorică, nu este o legendă, un mit, ci un om în carne şi oase care a rămas în conştiinţa atâtor generaţii de credincioşi. Sfîntul şi dreptul Iov se trăgea din seminţia lui Avraam, fiu din fiii lui Isav. El îşi avea obârşia sa în pămîntul Hus, în ţinuturile de azi ale Arabiei, şi era cel mai bogat om din acea parte de lume, fiind foarte temător de Dumnezeu şi credincios şi milostiv cu semenii săi. El avea şapte feciori şi trei fete care urmau exemplul tatălui lor în bunătate şi credinţă.

Viaţa fiecărui om are şi încercări prin care se căleşte. Şi dreptul Iov avea să treacă prin astfel de încercări. Grele încercări…. Într-o singură zi avea să piardă tot: şi avere, şi copii, şi sănătate, şi prestigiul în faţa celorlalţi oameni. Dintr-o persoană respectabilă, a ajuns un biet lepros, ocolit de toţi, dispreţuit, zăcând pe gunoi, plin de răni, în afara cetăţii. Mai are însă puterea să spună: „Gol am ieşit din pîntecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă-n veac!” (Iov 1, 21). Cuvinte profunde la adevărul cărora suntem chemaţi cu toţi să medităm. Din toate acestea cîte i s-au întîmplat, Iov n-a greşit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu, atât de profundă îi era credinţa că ştie Dumnezeu ce e mai bine pentru fiecare. Într-o situaţie atât de grea, în care mulţi ar fi căzut în deznădejde, Iov a rămas mai departe alături cu inima de Dumnezeu. Dorinţa diavolului de a-l vedea înfrânt pe omul cel drept al lui Dumnezeu, s-a dovedit deşartă. Iar Domnul avea să încununeze din plin credinţa sa puternică, devotamentul faţă de Părintele ceresc. Peste toate pierderile şi grelele suferinţe, avea să treacă cu bine şi să traiască viaţă îndelungată şi binecuvântată de Dumnezeu.

Cartea lui Iov, este unul dintre cele mai frumoase capitole ale Bibliei. O carte poetică, bogată în învăţături şi sensuri sfinte. Iov a rămas peste veacuri ca exemplul desăvârşit de stăruinţă în credinţă, dincolo de toate încercările şi necazurile vieţii. Un exemplu pe care suntem chemaţi să-l urmăm şi noi.

Călătorie spre locul inimii

…Locul inimii noastre? Cine îl ştie? Câţi îl cer?

Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…

Locul inimii noastre sălăşuieşte-n cer

Şi-n el lumina lină a Celui făr’ de moarte.

*

Aspre prăpăstii se sparg în orice ins,

Pe munţii sufletului ninşi de blesteme

Arde floarea minunilor- Rugul Aprins –

Ce-n scrum preface spaţiu şi vreme.

*

Doamne, spre locul: inimii noastre? Inimii Tale? ’ndreptează

Paşii rugăciunii obosită de cale,

Acolo unde mintea se deşteaptă trează

În amiaza Eternităţii Tale.

*

de Vasile Voiculescu

(24 decembrie 1955)

Paştele blajinilor

La o săptămână după Sfintele Paşti, în unele zone ale ţării creştinii respectă o veche tradiţie populară, un amestec de datini creştine şi mituri ancestrale. Este vorba de Paştile Blajinilor, zi închinată pomenirii celor adormiţi. În unele părţi această zi coincide cu Duminica Tomii, în altele este în lunea de după Duminica Sf. Ap.Toma. În mod special în această zi oamenii merg la cimitir, rugându-se împreună cu preoţii pentru sufletele celor răposaţi. Se dau de pomană mai ales ouă roşii, pască şi cozonac, adică cele specifice Paştelui.

Numele sărbătorii vine de la „blajini”(sau rohmani în unele zone). Despre care vechile credinţe spun ca ar fi oameni de pe tărâmul de „dincolo”, o lume misterioasă şi necunoscută muritorilor. Tradiţia creştină populară spune că blajinii sunt de fapt sufletele celor morţi, ale celor care nu mai sunt printre noi. Un vechi obicei din Basarabia, spune că oamenii trebuie să păstreze din zilele de Paşti cojile de ouă roşii, pe care apoi să le arunce într-o apă curgătoare, spre a trimite mesajul pascal al Învierii şi pe tărâmul blajinilor, adică al celor morţi, a căror memorie suntem datori să o păstrăm vie.

Despre această veche tradiţie, despre care etnologii spun că ar avea rădăcini încă din timpurile precreştine, fiind preluate şi unele elemente de mitologie specifice altor culturi şi popoare, s-au scris multe lucrări de specialitate. Interesant este romanul „Paştele blajinilor” al scriitorului Mihail Sadoveanu, care ilustrează atât de bine obiceiurile acestei zile în ţinuturile Moldovei.

Dincolo de considerentele canonice sau liturgice, această străveche tradiţie populară ne aduce aminte şi de sufletele celor plecaţi dintre noi, pentru care Biserica se roagă prin slujbele şi rânduielile sale.

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Încredinţarea lui Toma

Prima duminică după Sfintele Paşti este închinată de Sfânta Biserică Sfântului Apostol Toma. Este cunoscută în popor ca Duminica Tomii. Episodul amintit în această zi la Sfânta Liturghie prin Sfânta Evanghelie de la Ioan, este unul dintre cele mai emoţionante dintre arătările Domnului după Înviere. Toma era unul dintre cei doisprezece ucenici apropiaţi ai lui Iisus. Conştient de uneltirile mai marilor iudei din Ierusalim, îi îndeamnă pe ceilalţi apostoli să-L urmeze chiar şi la moarte pe Învăţătorul. Din fraza sa: „Să mergem şi noi şi să murim cu El“ (Ioan 11, 16) înţelegem că pentru el viaţa nu ar mai fi avut sens dacă Învăţătorul ar fi putut să fie omorât! Acestea sunt primele cuvinte care îl menţionează pe Toma. A doua împrejurare este una deosebită pentru el: Domnul Cel înviat se arătase ucenicilor Săi, dar Toma lipsise de la această întâlnire. Regretele de a nu-L fi făzut pe Domnul, îl fac să spună că nu crede până nu Îi va pipăi cu degetele sale rănile Mântuitorului. Acest episod face ca Toma să fie numit de foarte multe ori „Toma necredinciosul”. Pe nedrept numit aşa, pentru că Toma nu a fost un necredincios. Îndoiala lui omenească avea să-i aducă cea mai deplină încredinţare şi să ne fie şi nouă, peste veacuri, tot încredinţare de adevărul Învierii. Pentru că firea noastră omenească mereu greşeşte şi amestecă miracolul credinţei cu acea cunoaştere empirică, supusă simţurilor, supusă „pipăibilului”. Pentru toate noi vrem să ne încredinţăm doar dacă „punem mâna”, dacă putem să pipăim. În perosoana lui Toma trebuie să ne recunoaştem cu noi toţi, căci fiecare avem şi astfel de ispite ale necredinţei, pentru care cerem „dovezi”. Toma, mai mult decât oricare dintre apostoli, pentru a găsi răspunsul definitiv la îndoielile şi frământările sale, avea absolută nevoie de fapt de lumina pascală. Fiind absent din mijlocul ucenicilor atunci când Hristos Cel înviat li s-a arătat, el s-a arătat la început neîncrezător: “Dacă nu văd eu în mâinile lui semnele cuielor şi nu pun mâna mea pe rănile făcute de cuie, nu cred“. La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: “Pune degetul tău aici! Şi vezi mâinile Mele! … Şi nu fi necredincios, ci credincios!“. Deodată muntele necredinţei, stânca apăsătoare şi rece a îndoielii s-a spulberat. În razele Adevărului divin atât de evident, în sufletul frământat până atunci de îndoieli chinuitoare nu a rămas decât regretul de a nu fi avut încredere totală în Acela care din iubire a lăsat să i se străpungă mâinile şi coasta. Ceea ce i-a fost dat să vadă şi să atingă, era mai mult decât orice dovadă. Era dovada că incredibilul devenise credibil, ca ceea ce era până atunci de neconceput, era acum realitate de netăgăduit. Era dovada Dumnezeirii care s-a întrupat şi ne-a mântuit. În faţa evidenţei zdrobitoare, Toma îngenuchează cu smerenie şi mărturiseşte cu toată credinţa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Cutremurătoare mărturisire! Nimeni până la Toma nu L-a mai numit pe Domnul şi Dumnezeu! A făcut-o Toma şi a făcut-o pentru toţi oamenii. Dacă vreodată ne mai atinge vreun gând de îndoială, e de-ajuns să ne îndreptăm cu gândul spre Toma, pentru ca îndoiala noastră să se topească şi să devină încredinţare, certitudine. Mai ales pentru cuvintele Domnului care i-a spus ucenicului Său: ”Pentru ca M-ai văzut, ai crezut Toma. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”(Ioan 20,29). În noi trebuie să se împlinească aceste cuvinte, în cei care acceptăm minunea Învierii prin credinţă.

Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Apostolul Toma a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabarului şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Este un fapt cunoscut, că în India există până astăzi o comunitate creştină străveche - “Creştinii Sfântului Apostol Toma“.

Nu ne rămâne decât să punem la inimă această întâmplare şi să ne încredinţăm şi noi împreună cu Toma, mărturisind ca şi dânsul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

Adevărat a înviat!

Ziarul Lumina de duminică – nr. 17/27 aprilie 2008

Numărul din data de 27 aprilie 2008 al ziarului Lumina de duminică - săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină, are în centrul său sărbătoarea Învierii Domnului, a cărei lumină străluceşte în inimile celor ce mărturisim adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest număr ni se propun spre lectură o serie de articole deosebit de interesante, din care spicuim şi recomandăm:

- Hristos cel Înviat – pururea prezent în Biserica Sa – mesajul pastoral de Sfintele Paşti al P.F. Patriarh Daniel. În cuvântul său adresat credincoşilor, Părintele Patriarh aminteşte că, după ce a înviat din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, timp de patruzeci de zile, de la Paşti până la Înălţare, S-a arătat de mai multe ori şi în mai multe locuri. Mai întâi S-a arătat femeilor mironosiţe, apoi ucenicilor Săi şi altor oameni, încredinţându-i de adevărul Învierii Sale din morţi şi învăţându-i „cele despre Împărăţia lui Dumnezeu“, aşa după cum ne mărturisesc Sfintele Evanghelii, Cartea Faptele Apostolilor şi unele scrieri ale Sfântului Apostol Pavel.Au fost numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Domnul Cel înviat. Pe aceste mărturii şi-au întemeiat Apostolii predica şi scrierile lor. Hristos Cel biruitor asupra morţii s-a arătat în mijlocul oamenilor şi continuă să fie prezent pururea în Biserica Sa, întemeiată prin Jertfa de pe Cruce. Prezent prin cuvântul Evangheliei Sale, prezent sacramental prin lucrările sfinţitoare ale Bisericii. Rămâne prezent şi prin semenii noştri care au nevoie de ajutorul nostru. În fiecare semen ajutat, suntem chemaţi să-L vedem pe Hristos, Cel care nu obligă pe nimeni la credinţă, căci Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia. În mesajul pastoral se mai aminteşte şi faptul că anul 2008 este, pentru Biserica Ortodoxă Română, Anul jubiliar al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii, când se aniversează 320 de ani de la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688), prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi în limba română, şi 500 de ani de la tipărirea primului Liturghier ortodox, şi anume Liturghierul slavon apărut la Târgovişte în anul 1508 (vezi tot articolul AICI).

- Cum se serbau odinioară Paştele – articol semnat de Părintele Arhimandrit Timotei Aioanei, Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, ne aminteşte cu nostalgie de vechi obiceiuri şi tradiţii româneşti de Sfintele Paşti, obiceiuri dintre care unele se mai păstrează şi astăzi în unele zone ale ţării. Dacă Sărbătoarea Naşterii Domnului este una a bucuriei copiilor şi a familiei, Învierea Domnului este una teologală, ale cărei semnificaţii spirituale suntem chemaţi să le descoperim, căci ele ne relevă adevăratul sens al existenţei noastre. În ziua de astăzi asistăm, din păcate, la o deturnare a sensurilor sărbătorilor creştine, devenite excesiv sărbători „comerciale“ popularizate de canalele media. În loc să-l apropie pe om de cele sfinte, astfel de demersuri îndepărtează oamenii de simbolismul spiritual al slujbelor şi de chemarea Bisericii în aceste zile sfinte. Preocupaţi de grijile vieţii, cu servicii diverse şi obositoare, obsedaţi de cumpărături şi pregătiri interminabile, oamenii de lângă noi găsesc greu timpul necesar pregătirii spirituale pentru întâmpinarea marilor sărbători în cel mai autentic mod creştinesc. Articolul ne ilustrează imaginea unei comunităţi creştine patriarhale din ţinutul Rădăşenilor, lângă Fălticeni, cu oameni şi obiceiuri pentru care Legea strămoşească era lege de viaţă. Un articol emoţionant, care ar trebui să ne trimită cu gândul la amintirea bunicilor şi a străbunicilor noştri, la modul lor simplu, dar atât de frumos, în care ştiau să trăiască marile sărbători creştine (vezi tot articolul AICI).

- Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi! – cuvântul pentru suflet al Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian de la M-rea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, unul dintre marii duhovnici ai zilelor noastre. Mesajul său se îndreaptă tot spre marele praznic al Învierii, cel pe care îl numim în cântări „sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor“. Toată slujba de Paşti e o revărsare de bucurie, este un chip al trăirii duhovniceşti. În timpul slujbei pascale avem chemări care ni se adresează: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure, să se prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea veşnică”. Dar pentru ca să se întâmple acestea în viaţa noastră este nevoie ca să zicem „fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi să iertăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“. Învierea Domnului este dovada Iubirii divine supreme faţă de noi, oamenii. Se cuvine ca acestei Iubiri cereşti, să-i răspundem şi noi cu iubire, atât faţă de Mântuitorul, cât şi faţă de semenii noştri, iertând din iubire chiar şi pe cei care ne duşmănesc şi ne fac rău. Paştele trebuie să rămână o zi a luminii, a iertării, a iubirii (vezi tot articolul AICI).

- Paştele în Finlanda – articol semnat de Părintele Rauno Pietarinen, Director al Seminarului Teologic Ortodox din Joensuu, Finlanda, prieten al Bisericii Ortodoxe Române şi o prezenţă plăcută în paginile acestui ziar şi cu alte prilejuri. Autorul ne prezintă obiceiuri şi tradiţii din nordica Finlandă, ţară care are şi o comunitate ortodoxă importantă. Citind aceste rânduri, ne dăm seama cât de multe lucruri ne leagă de fraţii de credinţă de pe acele meleaguri. În finalul articolului, autorul ne face şi urarea tradiţională „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” în limba sa maternă. „Kristus nousi kuolleista! - Totisesti nousi!”(vezi articolul AICI).

- Să fie Paşti în fiecare zi! – editorialul semnat de Părintele Constantin Sturzu. Postul Mare aduce cu sine o schimbare de ritm, constatată de cei mai râvnitori dintre credincioşi. Viaţa curge parcă mai tihnit, deşi cu mai multe ispite, mintea cugetă mai des la cele duhovniceşti, curăţirea trupească şi sufletească creându-ne acea stare de bine, de împlinire sufletească. Cu cât se apropie mai mult slujba de Înviere, cu atât se înteţesc gesturile dedicate acestei perioade speciale. Deşi nu toţi au râvna de care aminteam mai sus, chiar şi printre credincioşii de „ocazie“ sărbătoarea pascală provoacă o vie emoţie. Unii hotărăsc să se lase de unele vicii, măcar temporar. Alţii să facă o faptă bună. E amintit aici gestul medicilor de la Spitalul Judeţean de Urgenţă Suceava, unde nu se vor efectua chiuretaje la cerere în săptămâna premergătoare Paştelui şi cea de după sărbătoare. Un gest care ar trebuie extins la tot parcursul anului (vezi tot articolul AICI).

- Paştele creştin şi Paştele evreiesc – articol semnat de Părintele Profesor Universitar Dr. Petre Semen de la facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, ne pune înainte o foarte interesantă paralelă între semnificaţiile specifice sărbătorii Paştelui în religia iudaică şi ale Paştelui în religia creştină. Deşi numele sărbătorii este acelaşi, vorbim de două sărbători distincte. Pentru evrei Paştele amintea de evenimentul eliberării din robia egipteană, în timpul marelui profet Moise, de „trecerea” (ebr. Pesah) prin Marea Roşie, de mielul pascal, azimă şi toate celelalte elemente specifice acestei mari sărbători evreieşti. Pentru creştini semnificaţia este una deosebită. Paştele este în primul rând Învierea Mântuitorului, dar şi trecerea „de la moarte la viaţă şi de pe pîmânt la cer”, eliberarea oamenilor din robia păcatului şi a morţii, restaurarea fiinţei umane prin Jertfă şi Înviere. Paştele ebraic este preînchipuirea Paştelui creştin, o prevestire a acestuia (vezi tot articolul AICI).

- Slujba Învierii într-o catacombă de la Aiud - un reportaj realizat de George Aniculoaie şi care îl are în centru, ca o figură luminoasă, pe Ilie Tudor – tatăl celebrului rapsod şi artist Tudor Gheorghe. Un articol plin de mărturii emoţionante ale unui om care a slujit Biserica vreme de peste 60 de ani în postura de cântăreţ bisericesc, aşa cum îl găsim şi astăzi, la vârstă binecuvântată de 85 de ani la biserica „Sf. Grigorie Decapolitul” din localitatea Podari, de lângă Craiova. În perioada tulbure de la începutul comunismului, domnul Ilie Tudor a cunoscut şi experienţa cumplită a închisorilor comuniste, locuri unde au sfârşit în grele suferinţe, mari personalităţi ale acestui popor. În acest articol se subliniază un episod cutremurător din viaţa acestui om deosebit - o noapte de Înviere memorabilă, într-o celulă a închisorii Aiud, alături de figuri eminente precum Părintele Profesor Universitar Dumitru Stăniloae şi mulţi alţii. Un reportaj care merită să fie savurat (vezi tot articolul AICI).

- Paştele în comunitatea tradiţională – Învierea era aşteptată cu focuri aprinse în jurul bisericii – Un articol semnat de Oana Rusu, care ne readuce în memorie obiceiuri şi semnificaţii pascale uitate de mulţi dintre creştinii de azi. Cei de demult spuneau că în noaptea de Înviere cerurile sunt deschise şi de aceea scrutau cerul slavei lui Dumnezeu, cu evlavia oamenilor simpli, dar atât de profunzi în credinţa lor. De aceea în unele zone se aprindeau focuri mari în jurul bisericii, se colinda cu pască pe la casele oamenilor, se păstrau cojile ouălelor roşii pentru Paştele blajinilor şi multe alte obiceiuri. Fiecare gest, fiecare lucru pe care îl făceau în acele zile, avea propria semnificaţie. Nimic nu era la întâmplare şi nimic nu era fără rost. Toate aveau o urmare imediată, dar şi o trimitere spre dimensiunea veşnică a existenţei, recâştigată nouă, oamenilor, de către Domnul Iisus cel înviat. Sau, cum ar spune marele teolog Alexander Schmemann, acei oameni trăiau veşnicia „între deja şi nu încă” (vezi tot articolul AICI).

- Regenerarea naturii vesteşte învierea noastră – pagină semnată în cadrul rubricii „Religie şi ştiinţă” de către părintele diacon Sorin Mihalache de la Centrul pentru Studii Interdisciplinare „Religie şi Ştiinţă” Iaşi. În acest articol autorul face o frumoasă legătură între miracolul Învierii Domnului şi miracolul divin al renaşterii naturii în fiecare primăvară. Învierea Domnului este „miracolul miracolelor” care ne arată care este adevăratul sens al vieţii şi rostul trecerii fiecărui om prin etapele naşterii, creşterii, descreşterii şi morţii. Moartea este asemănată cu sămânţa de grâu care se seamănă în pământ. Ea moare, putrezeşte, dar în acelaşi timp dă naştere unei alte vieţi care răsare din ea. Moartea ei este temeiul vieţii care urmează. La fel moartea şi Învierea Domnului sunt începutul învierii noastre. Şi noi, oamenii, trebuie să trecem prin moarte, pentru a ne bucura de Înviere. Despre aceste adevăruri sfinte ne aminteşte natura an de an, căci ea este opera lui Dumnezeu şi reflectă aceasta în fiecare mică părticică a ei. Omul şi creaţia divină sunt destinaţi transfigurării, prefacerii, reînvierii. Această regenerare a naturii poate să se constituie într-o şcoală a propriei noastre curăţiri şi înnoiri. Şi omul poate „muri“ păcatului şi se poate naşte din nou, mai curat şi întărit în credinţă şi fapte bune (vezi tot articolul AICI).

- „Iarba îngerilor”, un izvor de sănătate – este articolul de la rubrica de sănătate, semnat de dl. prof. univ. dr. Constantin Milică de la Universitatea de Ştiinţe Agricole Iaşi, care ne prezintă o plantă „miraculoasă” cunoscută sub numele de Angelică sau „iarba îngerilor”, atât de folositoare în multe afecţiuni şi suferinţe, de unde şi numele ce o asociază cu Îngerii – fiinţe cereşti ocrotitoare. Natura întreagă este un miracol divin care oferă omului cu generozitate atât de multe daruri. Poate tocmai de aceea suntem datori să cunoaştem, să preţuim şi să protejăm natura de excesele omului (vezi tot articolul AICI).

Vă dorim o lectură cu folos!

Izvorul Tămăduirii

Vineri, în Săptămâna Luminată, Biserica a rânduit sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, un mare praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin. Este o sărbătoare închinată Maicii Domnului, în mijlocul unei săptămâni în care străluceşte lumina dumnezeiască a Învierii Mântuitorului. Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să ne îndreptăm cu gândul şi cu inima spre Maica Domnului, aceea care s-a dovedit a fi un “izvor al dumnezeirii”, prin naşterea Mântuitorului. Istoria acestei zile face referire la minunea vindecării unui orb ce şi-a recăpătat vederea după ce şi-a spălat faţa cu apa unui izvor situat într-o pădure din apropierea Constantinopolului. Biserica zidită din ordinul împăratului Leon cel Mare (457-474) pe locul unde era situat acel izvor a primit hramul “Izvorul Tămăduirii“.

 

Această sărbătoare ne face legătura dintre Maica Domnului, Lumina Învierii Domnului şi suferinţa umană. Atunci când sărbătorim alături de cei dragi, când mesele de Sfintele Paşti sunt pline de bunătăţi, când nimeni nu se mai gandeşte la suferinţă şi la moarte, avem această zi când suntem chemaţi să reflectam la realitatea bolii, la suferinţa celor de lângă noi. O facem însă gândindu-ne că Dumnezeu este Cel care vindecă toată suferinţa şi durerea. Gândindu-ne şi la faptul că pe Maica Domnului o socotim mijlocitoarea şi rugătoarea noastră, a tuturor, către Dumnezeu.

Sărbătoarea de astăzi ne aminteşte un adevăr fundamental al vieţii noastre spirituale: Biserica este izvorul tămăduirii noastre fizice şi spirituale. În ea aflăm liman de scăpare, alinare şi întărire sufletească în orice moment al vieţii noastre, atât la bine cât şi la greu. În Biserică Îl avem pe Hristos, pe Maica sa, pe Sfinţi şi pe toţi cei care au mărturisit credinţa creştină înaintea noastră, pe moşii şi strămoşii noştri. Biserica este izvorul harului divin, izvorul adevărului şi izvorul binecuvântării lui Dumnezeu spre toţi oamenii.

În toate bisericile şi mânăstirile, după Sfânta Liturghie, se săvârşeşte slujba de sfinţire a apei (Aghiasma mică), după o rânduială specifică Săptămânii Luminate.

Săptămâna luminată

Încă de la începuturile Bisericii, creştinii au numit prima săptămână de după Învierea Domnului, Săptămâna luminată. O săptămână în care străluceşte în chip duhovnicesc lumina Învierii ce izvorăşte din mormântul Mântuitorului. Căci Învierea Domnului este cea care a dat un sens divin existenţei umane, scoţând pe toţi urmaşii lui Adam din robia efemerului, a morţii ca o consecinţă a păcatului, a ne-fiinţării în afara iubirii divine. Învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat a adus o lumină cerească peste existenţa mizeră a oamenilor, iar la această lumină Biserica ne invită pe toţi şi nu doar la această sărbătoare, ci în fiecare zi, în tot timpul. Fără lumina lui Hristos, rămânem tot în întunericul necredinţei şi al morţii. Săptămâna luminată sta sub semnul luminii si prima slujba din această săptămâna începe prin cuvintele „veniţi de luaţi lumină”. Hristos iese din mormânt învăluit în lumina cea sfântă a dumnezeirii Sale, biruitor. Nu doar spaţiul (cerul, pământul) este pus sub semnul luminii, ci şi timpul în toată dimensiunea lui şi, de aceea, noi vedem lumina lui Hristos ca una veşnică. Din noaptea Învierii şi până la Înălţarea Domnului la cer, în Biserică se cântă „Luminează-te, luminează-te noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”, prin noul Ierusalim făcându-se referire la Ierusalimul cel vesnic, eshatologic.

Originea Săptămânii luminate se leagă şi de faptul ca, in primele secole ale crestinismului, catehumenii (cei care se pregăteau să primească taina Botezului) erau botezati in noaptea de Pasti si timp de o saptamana purtau haine albe, simbol al bucuriei Învierii care era intens preamărită în această perioadă sfântă dintre Paşte şi Duminica Sf. Apostol Toma. Şi slujbele Biserici sunt deosebite de cele din restul anului. Toate cântările şi citirile din aceasta perioadă a Săptămânii Luminate fac referire directă la Învierea din morţi a Mântuitorului. Slujbele sunt mai scurte, dar mai frumoase prin această bucurie a Învierii de care sunt inundate toate rânduielile liturgice. Chiar şi slujba înmormântării celor care au adormit în timpul acestei săptămâni, e diferită de rânduiala obişnuită, căci se cântă aceleşi cântări ale canonului Învierii Domnului şi Hristos a înviat, în loc de Veşnică pomenire!

Din Duminica Învierii Domnului, în Biserica Ortodoxă începe o nouă perioadă liturgică a anului bisericesc, numita perioada Penticostarului. Numele acestei perioade - una dintre cele trei mari diviziuni ale anului liturgic (alături de perioada Octoihului şi de cea a Triodului) - vine de la cartea Penticostar care se foloseşte în mod deosebit în cultul ortodox în perioada dintre Paşte şi Rusalii (50 de zile). Aceasta perioadă se distinge din punct de vedere spiritual prin luminozitate, prin frumuseţe şi prin simfonia bucuriei întregii creaţii, ceea ce se exprimă prin rânduieli cultice cu totul specifice ce se săvârşesc în Biserică. Totul pare învăluit în alb, totul este lumină, totul exprimă bucuria de a fi împreună cu Hristos în Biserica Sa. Şi bisericile se înveşmântează în alb şi veşmintele preoţilor. De aceea, aceasta perioadă a Penticostarului este perioada când se cantă în toate împrejurările „Hristos a înviat” şi cântări de bucurie: „Veniţi să ne luminăm popoare! Veniţi să ne bucurăm de Învierea lui Hristos!”

Sfintele Paşti la Slobozia

Noaptea de Înviere este aşteptată cu emoţie sfântă an de an de către credincioşi. Este o noapte care ne apropie mai mult de credinţă, de miracolul Învierii din morţi a Mântuitorului, acel eveniment incredibil de acum 2000 de ani, care a dat un sens nou, divin, vieţii noastre, existenţei umanităţii.

Ceea ce e mai mult decât un simbol al aceastei noapţi sfinte este LUMINA! Chemarea preoţilor de la începutul slujbei de Înviere: “Veniţi de luaţi lumină!” este chemarea lui Hristos cel înviat de a trăi în lumină, de a primi lumina credinţei în viaţa noastră, de a nădăjdui în învierea noastră şi de a înţelege adevărul creştin că existenţa omului nu se limitează doar la anii pe care îi trăim în această viaţă, şi că dincolo de moarte este cu mult mai mult decât ajungem să cunoaştem pe pământ. Învierea Domnului – evenimentul unic, dumnezeiesc, care dă sens total întregii umanităţi.

Ca de fiecare dată şi în acest an la Slobozia creştinii au venit în număr mare la bisericile din oraş. Bătrâni, tineri şi copii au luat cu asalt lăcaşurile creştine pentru a lua lumină şi pentru a cânta cu toţi: “Hristos a înviat!”. La Catedrala Episcopală Prea Sfinţitul Episcop DAMASCHIN al Sloboziei şi Călăraşilor a vorbit celor prezenţi în cuvântul său pastoral despre marele praznic al Învierii:

“În această noapte sfântă, aţi primit din partea preoţilor vestirea că „Hristos a înviat!” şi aţi răspuns cu multă bucurie „Adevărat a înviat!”. Timp de patruzeci de zile, acesta va fi şi salutul pe care noi, creştinii, ni-l adresăm unii altora. An de an folosim acest salut dar, cu cât înaintăm în înţelegerea şi trăirea credinţei, cu atât mai mult cunoaştem că acest salut nu este doar o formulă de politeţe sau o obişnuinţă, ci este o mărturisire de credinţă a tainei Învierii Domnului.
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevărul fundamental al credinţei creştine şi temeiul Învierii noastre. Orice fel de credinţă am avea, dacă nu credem în adevărul Învierii, este o credinţă deşartă. Sfântul Apostol Pavel spune explicit: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14). Cum putem însă, crede în înviere, dacă aceasta s-a produs într-un chip mai presus de puterea de înţelegere a minţii noastre, fiind o minune mai presus de orice minune şi o taină mai presus de orice taină?

Arătarea Domnului nostru Iisus Hristos către ucenici i-a încredinţat pe aceştia de Învierea Sa şi ne încredinţează şi pe noi astăzi. Căci, aşa după cum spune şi Sfântul loan Gură de Aur: „dacă n-ar fi fost adevărată învierea, nici n-ar fi putut s-o plăsmuiască. Pe ce s-ar fi întemeiat? Pe talentul lor oratoric? Dar erau doar nişte oameni neînvăţaţi! Pe mulţimea banilor? Dar nu aveau nici toiag, nici încălţăminte. Pe faima neamului? Dar erau oameni de jos şi din oameni de jos. Pe măreţia locului lor de naştere? Dar erau doar nişte sate neînsemnate. Pe mulţimea numărului lor? Dar nu erau mai mult de unsprezece oameni şi aceştia împrăştiaţi. Pe făgăduinţele Învăţatorului? Care făgăduinţe? Dacă n-ar fi înviat, nici făgăduinţele nu mai puteau fi vrednice de credinţă. […] Domnul înviase atâţia morţi; dar nici una dintre aceste minuni nu i-a făcut pe iudei să se ruşineze, ci L-au răstignit pe Săvârşitorul lor. Aveau, oare, să creadă popoarele în Învierea lui Hristos numai pe spusele ucenicilor? Nu! Lucrul acesta nu se poate! Căci pe toate le-a lucrat doar puterea Celui înviat!” (Omilia a LXXXIX-a la Matei, PSB 23)[…].

Când lisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, aceştia au avut certitudinea că îl văd pe El viu, însă această certitudine nu ar fi lucrat în ei o schimbare atât de radicală, încât să devină toţi capabili să mărturisească Învierea Domnului chiar cu preţul vieţii, aşa cum ei şi mulţi sfinţi martiri au făcut-o de-a lungul veacurilor. Când ucenicii Lui au văzut pe Omul Iisus înviat, au avut şi contactul nemijlocit cu dumnezeirea firii Sale. Acest contact al ucenicilor Domnului cu dumnezeirea transmite firii omeneşti sfinţenie din dumnezeirea Domnului, ca putere care reînoieşte firea, care realizează metanoia, înnoirea minţii, de aceea Mântuitorul îi şi numeşte fericiţi pe cei care primesc adevărul Învierii Sale […].

Să prăznuim cu bucurie duhovnicească acest praznic luminat şi să ne învrednicim ca Învierea Domnului să învie şi sufletele noastre. Hristos a înviat!” (fragment din Pastorala de Sfintele Paşti - 2008).

Cu toţi am plecat spre casă cu bucurie sfântă în suflet, cu lumina Învierii în inimă şi cu cântarea Domnului pe buze. Tradiţile strămoşeşti cu ouă roşii, pască, miel şi cozonac vin de fiecare dată să întregească bucuria spirituală a acestui mare praznic. Şi, dincolo de toate, această sărbătoare este prilejul unei comuniuni creştineşti, al reapropierii dintre oameni, al bucuriei de a fi împreună, al unei vieţi pline de sens, dincolo de orice încercări şi greutăţi. Cântarea din Canonul Învierii exprimă cel mai bine toate acestea: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântam cântare de biruinţă”.