Prima duminică după Sfintele Paşti este închinată de Sfânta Biserică Sfântului Apostol Toma. Este cunoscută în popor ca Duminica Tomii. Episodul amintit în această zi la Sfânta Liturghie prin Sfânta Evanghelie de la Ioan, este unul dintre cele mai emoţionante dintre arătările Domnului după Înviere. Toma era unul dintre cei doisprezece ucenici apropiaţi ai lui Iisus. Conştient de uneltirile mai marilor iudei din Ierusalim, îi îndeamnă pe ceilalţi apostoli să-L urmeze chiar şi la moarte pe Învăţătorul. Din fraza sa: „Să mergem şi noi şi să murim cu El“ (Ioan 11, 16) înţelegem că pentru el viaţa nu ar mai fi avut sens dacă Învăţătorul ar fi putut să fie omorât! Acestea sunt primele cuvinte care îl menţionează pe Toma. A doua împrejurare este una deosebită pentru el: Domnul Cel înviat se arătase ucenicilor Săi, dar Toma lipsise de la această întâlnire. Regretele de a nu-L fi făzut pe Domnul, îl fac să spună că nu crede până nu Îi va pipăi cu degetele sale rănile Mântuitorului. Acest episod face ca Toma să fie numit de foarte multe ori „Toma necredinciosul”. Pe nedrept numit aşa, pentru că Toma nu a fost un necredincios. Îndoiala lui omenească avea să-i aducă cea mai deplină încredinţare şi să ne fie şi nouă, peste veacuri, tot încredinţare de adevărul Învierii. Pentru că firea noastră omenească mereu greşeşte şi amestecă miracolul credinţei cu acea cunoaştere empirică, supusă simţurilor, supusă „pipăibilului”. Pentru toate noi vrem să ne încredinţăm doar dacă „punem mâna”, dacă putem să pipăim. În perosoana lui Toma trebuie să ne recunoaştem cu noi toţi, căci fiecare avem şi astfel de ispite ale necredinţei, pentru care cerem „dovezi”. Toma, mai mult decât oricare dintre apostoli, pentru a găsi răspunsul definitiv la îndoielile şi frământările sale, avea absolută nevoie de fapt de lumina pascală. Fiind absent din mijlocul ucenicilor atunci când Hristos Cel înviat li s-a arătat, el s-a arătat la început neîncrezător: “Dacă nu văd eu în mâinile lui semnele cuielor şi nu pun mâna mea pe rănile făcute de cuie, nu cred“. La această îndârjită sete de evidenţă, Iisus răspunde cu divină înţelegere: “Pune degetul tău aici! Şi vezi mâinile Mele! … Şi nu fi necredincios, ci credincios!“. Deodată muntele necredinţei, stânca apăsătoare şi rece a îndoielii s-a spulberat. În razele Adevărului divin atât de evident, în sufletul frământat până atunci de îndoieli chinuitoare nu a rămas decât regretul de a nu fi avut încredere totală în Acela care din iubire a lăsat să i se străpungă mâinile şi coasta. Ceea ce i-a fost dat să vadă şi să atingă, era mai mult decât orice dovadă. Era dovada că incredibilul devenise credibil, ca ceea ce era până atunci de neconceput, era acum realitate de netăgăduit. Era dovada Dumnezeirii care s-a întrupat şi ne-a mântuit. În faţa evidenţei zdrobitoare, Toma îngenuchează cu smerenie şi mărturiseşte cu toată credinţa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Cutremurătoare mărturisire! Nimeni până la Toma nu L-a mai numit pe Domnul şi Dumnezeu! A făcut-o Toma şi a făcut-o pentru toţi oamenii. Dacă vreodată ne mai atinge vreun gând de îndoială, e de-ajuns să ne îndreptăm cu gândul spre Toma, pentru ca îndoiala noastră să se topească şi să devină încredinţare, certitudine. Mai ales pentru cuvintele Domnului care i-a spus ucenicului Său: ”Pentru ca M-ai văzut, ai crezut Toma. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”(Ioan 20,29). În noi trebuie să se împlinească aceste cuvinte, în cei care acceptăm minunea Învierii prin credinţă.
Potrivit unei tradiţii din primele veacuri creştine, Apostolul Toma a predicat învăţătura şi taina lui Hristos în ţinutul îndepărtat al Indiei pe coasta Malabarului şi a fost martirizat aproape de oraşul care astăzi se cheamă Madras. Este un fapt cunoscut, că în India există până astăzi o comunitate creştină străveche – “Creştinii Sfântului Apostol Toma“.
Nu ne rămâne decât să punem la inimă această întâmplare şi să ne încredinţăm şi noi împreună cu Toma, mărturisind ca şi dânsul: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Adevărat a înviat!
