Chipuri sfinte…

De la începuturile Bisericii, creştinii i-au cinstit pe cei mai de seamă dintre ei şi mai ales pe „eroii credinţei” – martirii care şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Hristos Mântuitorul. Oameni care au trăit viaţa slujind lui Dumnezeu şi semenilor, au rămas în conştiinţa creştinătăţii ca modele vii, exemple de urmat. Îi cinstim cu conştiinţa că ei sunt „prietenii lui Hristos” care se roagă pentru noi, în Împărăţia cerească.

Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan (8 mai)

Pe 8 mai îl prăznuim pe Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, unul dintre stâlpii Bisericii, numit în Evanghelie şi “ucenicul pe care-l iubea Hristos“. Era cel mai tânăr dintre apostoli, plin de zel şi dăruire. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, căruia i se mai spune şi Teologul, fratele Sfântului Apostol Iacob, era fiul lui Zevedeu şi locuia în Betsaida, o mică aşezare din Galileia. Se număra printre apostolii apropiaţi ai Domnului, alături de Petru, Iacob şi Andrei, cei dintâi chemaţi. Alături de aceştia a fost martorul învierii fiicei lui Iair, al Schimbării la Faţă a Domnului, al învierii lui Lazăr, al suferinţei Mântuitorului în grădina Ghetsimani, al patimilor Sale. Inainte de a deveni ucenic al lui Iisus, Sfântul Apostol Ioan a fost ucenicul Sf. Ioan Botezătorul şi a învăţat de la acesta să creadă în Iisus şi să-L urmeze. Alături de ceilalţi oameni, Îl însoţeşte pe Iisus în curtea arhiereului Caiafa – unde Petru s-a lepădat de Domnul – şi, alături de sfintele femei mironosiţe, asistă la răstignirea Mântuitorului. Preţuirea pe care o avea Iisus, dumnezeiescul Învăţător, faţă de ucenicul Său, se vede şi din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria. Tot el este primul dintre apostoli care ajunge, în dimineaţa Învierii, la mormântul aflat gol şi tot primul care Îl recunoaşte pe Mântuitorul, când s-a arătat după Înviere la Marea Tiberiadei, unde a avut loc pescuirea minunată. A scris Evanghelia a patra din Noul Testament, o mărturie profundă a unui om care a trăit în preajma Mântuitorului şi martor al evenimentelor mântuitoare. El a scris mai multe epistole, dintre care canonul Noului Testament a păstrat trei. A fost exilat de împăratul Domiţian în Insula Patmos unde a compus Apocalipsa – ultima carte a Sfintei Scripturi. După moartea lui Domiţian s-a întors în Efes, locul unde a desfăşurat o mare parte din activitatea sa de propovăduire. Aici va rămâne până la sfârsitul vietii, în jurul anului 100 când moare de moarte naturală. Peste mormantul lui s-a zidit biserica inchinata lui, numita Apostolicon.

Între sfinţi, doar trei sunt numiţi „Teologul”: Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz si Simeon Noul Teolog.

Sfinţii Chiril şi Metodie – Apostolii popoarelor slave (11 mai)

Sfinţii socotiţi cei întocmai cu apostolii, Chiril şi Metodie, sunt cei care au adus lumina Evangheliei popoarelor slave, în secolul al IX-lea. Sfântul Chiril s-a născut la Tesalonic şi a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său Metodie, s-a dus în Moravia (Cehia de azi) pentru a propovădui credinţa creştină slavilor de acolo. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul realizat de dânşii, care mai tîrziu a fost numit «chirilic». Papa Adrian al II-lea a susţinut activitatea evangheizatoare a fraţilor Chiril şi Metodie. Fiind chemaţi la Roma, Sfântul Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Sfântul Metodie a fost sfinţit episcop în Panonia (azi Ungaria) pe care a evanghelizat-o cu aceeaşi râvnă. Sunt socotiţi apostolii popoarelor slave.

Sfintele Femei Mironosiţe – duminica a 3-a după Paşti

În timpul activităţii publice a Mântuitorului, a existat un grup discret al unor femei cucernice care L-au urmat peste tot pe Domnul şi care se îngrijeau mai ales de hrana Sa şi a ucenicilor. Nu L-au părăsit nici în răstimpul patimilor Sale, iar unele au stat chiar aproape de crucea Sa. Printre acestea erau Sfânta Fecioară Maria, Maria Magdalena, Maria, soţia lui Cleopa şi mama lui Iosif şi a lui Iacov, cumnata Maicii Domnului – Salomeea, mama lui Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, Ioana soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa. Ele sunt cele care s-au îngrijit de respectarea ritualului de înmormântare a Domnului după moartea Sa pe cruce. O înmormântare făcută în pripă, căci începea sărbătoarea Paştelui evreiesc. “Apoi s-au odihnit sâmbăta după Lege” (Luca 23, 56) – era prima zi a Paştelui iudaic – 15 Nissan. Seara, când s-a încheiat ziua sâmbetei, după apusul soarelui, trei dintre femei: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Iosif şi Salomeea, au cumpărat uleiuri aromate, iar noaptea le-au pregătit spre a merge la mormânt a doua zi, să îmbălsămeze trupul lui Iisus – conform obiceiului pe care trebuiau să-l împlinească.

Majoritatea cântărilor bisericeşti din această săptămână fac referire directă la curajul femeilor mironosiţe care, „în prima zi a săptămânii“ au venit la mormânt să ungă cu miruri trupul Mântuitorului. Contextul răstignirii Domnului era unul primejdios: furia evreilor, patimile groaznice şi moartea într-un mod înfiorător. Apostolii s-au ascuns de frica iudeilor. Însă femeile mironosiţe (purtătoare de mir) au fost cele care şi-au revenit din tulburarea produsă de acele evenimente, au depăşit frica pe care o produsese înverşunarea iudeilor şi au mers la mormânt ca să împlinească cele de cuviinţă ale îngropării. Ele au auzit primele vestea cea mare şi minunată a Învierii şi tot ele au fost primele care s-au învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul Cel Înviat din morţi. Crezând cu tărie, s-au făcut propovăduitoare în faţa Apostolilor şi a lumii întregi. Curajul mironosiţelor a străbătut secolele şi a rămas ca model şi îndemn pentru atâtea femei care şi-au încredinţat viaţa lui Dumnezeu. Duminica Femeilor Mironosiţe este Ziua tuturor femeilor creştine.

Sf. Martir Ioan Valahul (12 mai)

Aşa cum sugerează şi numele său – „Valahul”, acest sfânt mucenic era român de neam, din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut prin anul 1644, din părinţi credincioşi. În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană. Sultanul Mehmet a trimis oastea otomană în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei şi pentru a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii au pustiit ţara, luând în robie mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, un om dăruit cu un chip frumos. Pe drum însă, un păgân dintre cei ce duceau pe români în robie, a pus ochii pe Ioan şi, plăcându-i frumuseţea sa trupească, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă gândurilor necurate ale turcului şi, nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, amintindu-şi de David, biruitorul lui Goliat, l-a lovit pe păgân şi acela a murit.

Aflându-se fapta sa, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost judecat, dar el a mărturisit adevărul, spunând că, omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Aruncat în temniţă, Ioan a fost supus la multe chinuri. Rămânînd statornic în credinţă până la capat, binecuvântatul ucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos. Viaţa Sfântului Ioan Valahul şi pătimirea sa martirică, au fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul şi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.