Ca în fiecare an, ziua de 4 iulie are o însemnătate deosebită pentru toţi americanii, dar nu numai, ci şi pentru toţi cei care asociază numele acestei ţări cu idealul de democraţie, de ordine, de civilizaţie şi bunăstare. Este o zi care se sărbătoreşte cu mult fast, cu veselie, cu manifestări deosebite în toată lumea. Oriunde se găseşte fie şi numai un suflet de american, se face simţită manifestarea bucuriei naţionale. Iar asta spune de la sine multe. Foarte multe.
Anul acesta americanii au aniversat 232 de ani de la declararea Proclamaţiei de independenţă a noului stat de pe continentul nord-american. Este o istorie destul de recentă, o istorie „tânără”, o istorie destul de departe de întinderea strălucită a marilor civilizaţii antice acre au dăinuit până astăzi.. Cu toate acestea, în aceşti doar două sute şi ceva de ani, această tânără naţiune a obţinut una dintre cele mai uimitoare creşteri şi recunoaşteri pe plan internaţional. O ţară clădită pe truda şi sudoarea milioanelor de imigranţi, veniţi de pretutindeni în „lumea nouă”, pentru ca să-şi clădească un destin mai bun decât pe meleagurile natale, s-a transformat atât de repede într-un etalon al democraţiei şi al economiei înfloritoare. Oricâte motive ar avea unii oameni să critice America, avem atât de multe de învăţat din „lecţia americană”. Oricine păşeşte pentru prima oară pe pământul acestei ţări-continent, este impresionat de la prima vedere de o mulţime de realităţi. Ele nu sunt rezultatul vreunui „miracol”, ci rodul unei munci susţinute şi al unei mentalităţi sănătoase, care a dus la transformarea unor pustietăţi în adevărate citadele ale civilizaţiei umane.
Aceste rânduri nu se doresc a fi un elogiu adus naţiunii americane, la care şi naţia română şi-a adus contribuţia sa. Poporul american se elogiază singur prin ceea ce este. Probabil că unii se vor mira de aceste gânduri, aici, pe această pagină. Un lucru se merită subliniat: în această zi cu adevărat naţională, orice cetăţean sau rezident american, indiferent de locul său de baştină, îşi manifestă cu multă mândrie apartenenţa spirituală la această mare naţiune a lumii. Un patriotism departe de manifestări deşănţate, un patriotism simplu, sincer, care aduce aminte şi de entuziasmul primilor colonişti veniţi pe continentul nord-american. Oameni care au părăsit ţările lor pentru ca „să facă” ceva. Şi au făcut! Rodul muncii începute de ei se vede azi din plin. Poate tocmai asta este esenţa a ceea ce mulţi au numit „lecţia americană”: a-ţi iubi ţara nu înseamnă doar a înşira cuvinte sforăitoare la anumite evenimente şi atât. A-ţi iubi ţara înseamnă a preţui tot ceea ce o reprezintă pe ea şi, mai ales, a face ceva pentru ea, a-ţi aduce aportul la ridicarea ei, nu la distrugere. A pune încă o cărămidă, alături de celelelate puse mai înainte, la acest edificiu naţional căruia îi aparţinem, asemeni unei familii. Să ne cunoaştem istoria, trecutul cu fapte eroice, dar şi cu greşeli care nu trebuie repetate, oamenii de seamă, valorile, tradiţiile, credinţa, cultura. Ele ne fac să fim ceea ce suntem. Ele ne definesc, ne fac să fim noi înşine. Şi este esenţial să ştim cine suntem!
La mulţi ani America! La mulţi ani România!
