„Imn Morţilor”

de Radu Gyr

Morminte dragi, lumină vie,

Sporite într-una an de an,

Noi v-auzim curgând sub glie

Ca un şuvoi subpământean.

Voi aţi luminat cu jertfe sfinte

Pământul până-n temelii,

Căci arde ţara de morminte

Cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut, ca o comoară,

Morminte vechi, morminte noi,

De vi se pierde urma-n ţară,

Vă regăsim mereu în noi.

De vi s-au smuls şi flori şi cruce

Şi dacă locul nu vi-l ştim,

Tot gândul nostru-n el v-aduce

Îngenunchieri de Heruvimi.

Morţi sfinţi în temniţi şi-n prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi-n furtuni,

Noi am făcut din voi icoane

Şi v-aşezăm pe frunţi cununi.

Nu, nu plângem lacrimă de sânge,

Ci ne mândrim cu-atâţi eroi.

Nu, neamul nostru nu va plânge,

Ci se cuminecă prin voi!

Olimpiada de Religie

Printre schimbările de după 1989, un rol deosebit l-a avut reintroducerea orei de educaţie moral- religioasă în şcoală. Dacă la început, această oră a fost privită cu multă reticenţă, fiind chiar respinsă de către unii oameni, cu timpul, această disciplină – Religia -  şi-a recâştigat respectul ce i se cuvine, înţelegându-se tot mai bine rolul pe care îl are în educarea tinerei generaţii şi în formarea unor caractere puternice, a unor personalităţi armonioase. Educaţia moral-religioasă nu înseamnă îndoctrinare, ci cultivarea armonioasă a valorilor creştine în viaţa tinerilor care vor clădi viitorul acestei ţări.

Elevi ai Colegiului “Mihai Viteazul” la Olimpiada de Religie

Anul acesta s-a organizat pentru prima oară la nivel naţional Olimpiada de Religie. Un concurs în care elevii vor căuta să arate modul în care şi-au însuşit cunoştinţele moral-religioase pe tot parcursul anilor de şcoală. Si la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, în ziua de miercuri 18 februarie 2009 s-a desfăşurat faza pe şcoală a Olimpiadei de Religie. Cei care vor obţine rezultatele cele mai bune, vor participa la faza următoare – cea judeţeană, care se va organiza în luna martie.

Toate aceste competiţii şcolare au rolul de a cultiva interesul elevilor faţă de educaţie şi faţă de valorile spirituale care ne definesc ca oameni.

Risipirea oamenilor…

Parabola fiului risipitor rămâne una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni vreodată nu a mai vorbit atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori”. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui ceresc avem mereu o şansă, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în sine, să revenim la El, să ne întoarcem din ţara păcatului, din calea pierzării noastre.
Este o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă. Pentru că prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului. Oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia lui.

De parcă ne-am strădui în acest sens, oamenii repetă la nesfârşit experienţa stupidă a risipirii. Generaţie de generaţie oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni şi pentru fiecare risipirea se întâmplă într-o altă formă. Mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm fericiri acolo unde nu vom găsi niciodată fericire. Ne atrage libertatea, pe care însă nu o înţelegem. Ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început.
Aproape că avem o vocaţie de risipitori… Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare. Îngropăm talanţii, în loc să-i facem să rodească. Risipim prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiece zi. Risipim prietenii, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA! Adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor… Risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor ce ne preţuiesc sincer şi alergăm după himere. Dar ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros… Ne sărăcim singuri tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare.
O viaţă întru risipire nu duce nicăieri. Este doar o învârtire haotică într-un cerc vicios. Nu e nici urcuş, nu e nici cale. Este o rătăcire fără sens. Şi tocmai după această rătăcire tânjim cu nesaţ, în numele libertăţii noastre. Dar până şi libertatea ajungem să o risipim! Lipsindu-ne de ea prin lucruri înrobitoare…
Suntem supuşi greşelii. Suntem atât de imperfecţi. Suntem răi şi plini de încăpăţânare. Cu greu acceptăm vreun sfat sau învăţătură bună. Am vrea ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai de unii singuri. Şi aşa şi facem, până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim… Tocmai revenindu-ne întru sinea noastră putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii.. Fără acest pas, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi ultima clipă a vieţii lor.

Parabola fiului risipitor ne arata tocmai Calea revenirii si a devenirii noastre. Adevarata Cale pe care ne putem implini rostul in aceasta lume. Calea ne-risipirii, Calea Iubirii divine… Tatal Ceresc ne asteapta pe fiecare cu atat de multa iubire…

“Doamne”

de Vasile Voiculescu

În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor Împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visările-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mlădii ori haìne,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vămile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea cazută din Împarăţie
A văzut Cerul şi a sărutat Lumina.

Ziua Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia (30 ianuarie 2009)

În ziua închinată Sfinţilor Trei Ierarhi, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia a fost în mare sărbătoare. Cea mai reprezentativă şcoală ialomiţeană a reunit în această zi profesori, ostenitori, elevi, foşti elevi, dascăli care au activat în această unitate de învăţământ şi numeroşi invitaţi. A fost o atmosferă de sărbătoare, de bucurie, dar şi de angajament faţă de un viitor pe care toţi îl dorim cât mai bun şi rodnic.

Înfiinţat în anul 1952 ca Şcoala Medie Mixtă, apoi Liceul Teoretic, devenit Liceul de Matematică-Fizică şi în cele din urmă Colegiu Naţional, în această şcoală şi-au desfăşurat activitatea de-a lungul timpului o adevărată pleiadă de dascăli de seamă, profesionişti în adevăratul sens al cuvântului. Dovadă vor fi întotdeauna zecile de generaţii de absolvenţi merituoşi, oameni care au dus pretutindeni renumele şcolii în care au învăţat şi s-au format. Toţi cei prezenţi şi-au exprimat mândria de a face parte din această mare familie a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul”, înţelegându-se de la sine datoria morală de a spori prestigiul acestei şcoli prin rezultate deosebite la învăţătură, dar şi la concursurile şi manifestările educative organizate în şcoală sau străinătate.

Ziua de sărbătoare a Colegiului a fost marcată de mai multe manifestări educative şi sportive, dar şi de momente vesele, de voie bună, ca la o adevărată sărbătoare. Amintim câteva dintre aceste manifestări:

- Concurs de dezbateri între profesori şi elevi. Anul acesta s-au desfăşurat dezbateri în format „Karl Popper” – model caracterizat de un regulament strict. Competiţia dintre dascăli şi elevi, presărată de numeroase momente hazlii, s-a încheiat cu victoria elevilor, apreciaţi pentru modul în care şi-au apărat şansele cu multă seriozitate. Coordonator al acestei manifestări a fost d-na profesoară de istorie Vlad Emilia.

- Concursul de şah între elevii Colegiului, competiţie coordonată de dl. profesor de matematică Mărgărit Marian.

- Concurs de informatică organizat de catedra de informatică între elevii de la clasele cu profil informatică, dar şi de la clasele cu profil umanist. Au concurat elevi cu lucrări Power Point şi html.

- Catedra de biologie a dat startul la Campania „Adolescenţii renunţă la fumat” – program ce se va desfăşura în următoarele luni sub egida Ministerului Sănătăţii Publice şi a unor asociaţii umanitare. Au fost prezentate materiale educaţionale care au arătat efectele nocive ale fumatului în rândul celor tineri. Au coordonat această activitate doamnele profesoare de biologie Popa Maria, Negoiţă Iuliana şi Popa Mădălina.

- Acţiune de combatere a discriminării între oameni, prin prezentarea de materiale realizate de elevi (afişe, prezentări Power point, clipuri). A coordonat această activitate d-na profesoară de desen Marin Anita.

- Meciul de fotbal dintre profesori şi elevi a constituit un moment mult aşteptat. Meciul s-a încheiat cu victoria la limită a profesorilor, după o întrecere aprigă, desfăşurată în spiritul fair-playului. Pe tot parcursul meciului combatanţii au primit încurajări frenetice.

A fost o zi frumoasă, cu adevărat o zi de sărbătoare.

La mulţi ani Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia!