„Înălţarea” prin smerenie

fariseu-vames.jpg Duminica a 33-a după Rusalii, ne readuce în sufletul nostru una dintre cele mai frumoase parabole din învăţătura evanghelică a Mântuitorului: pilda vameşului şi a fariseului. Odată cu această duminică, am intrat în perioada liturgică a Triodului, care se va încheia în Sâmbăta Mare, înainte de Înviere. Numele acestei perioade vine de la cartea de cult numită Triod, o carte de cântări bisericeşti cu mesaje profunde, ce pregătesc pe credincioşi în urcuşul lor duhovnicesc spre Înviere. Ne aflăm deci la trei săptămâni de începutul Postului Mare.
Sfinţii Părinti au ales cu multă înţelepciune pilda aceasta, tocmai ca să ne ajute să ne pregătim pentru intrarea în Post.

Tema acestei pilde dezvoltă unul dintre aspectele majore ale pocăinţei: smerenia. Pericopa evanghelică (Luca 18,10-14) ne înfăţişează doi oameni care s-au suit la templul din Ierusalim pentru ca să se roage. Unul dintre ei făcea parte din rangul fariseilor, o categorie socială respectată în lumea iudeilor, consideraţi ca oameni profund religioşi şi buni cunoscători ai Legii. Celalalt însă era un vameş, adică un perceptor de taxe ce lucra pentru stăpânirea romană, considerat trădător de către co-naţionalii săi, un om păcătos cu care nimeni nu vorbea si nici nu îl primea în casă. Cu toate acestea, Iisus i-a pus faţă în faţă în aceeaşi parabolă pe aceşti doi oameni atât de diferiţi, făcând o paralelă din care noi trebuie să învăţăm multe adevăruri. Mai mult decât atât, spre deosebire de alte pilde spuse de Mântuitorul, de data aceasta El ne face să pătrundem chiar în sufletele acestor oameni.

Fariseul se ruga în picioare şi începe prin a-I mulţumi lui Dumnezeu. Despre vameş ni se spune ca şi el se ruga dar sta deoparte. Fariseul stătea undeva în faţă, să-l vadă toată lumea cât de evlavios este, multumind că nu este ca ceilalţi oameni “răpitori, nedrepţi, adulteri”. Ne dăm seama că el de fapt nu se ruga, ci se auto-elogia pe sine, ridicându-se deasupra celorlalţi semeni. Mai mult, privind cu dispreţ către vameş, i-a mulţumit Domnului că nu este “ca şi acel vameş”, apoi şi-a continuat lauda de sine, spunând că el posteşte şi dă zeciuială din ce câştigă. Vameşul stătea într-un colţ, încercând să treacă neobservat, şi nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice privirea către cer, de ruşinea păcatelor, lovindu-se cu pumnul în piept, în semn de penitenţă, spunând doar atât; “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”. Această întâmplare, nu este despre doi oameni care au mers să se roage, ci este despre Dumnezeu şi despre felul în care priveşte El către omul păcătos şi către cel vrednic, de felul în care ne priveşte El pe noi toţi, despre felul în care ne cunoaşte El gândurile cele mai intime şi despre marea şi nemărginita Sa milă faţă de om, şi mai ales către păcătosul ce se smereşte şi îşi pune nădejdea în milostivirea Dumnezeiască, pentru că, spune Domnul: “Acesta (vameşul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

Mândria este considerata un păcat greu, căci din mandrie primii oameni au decazut din fericirea paradisiaca, la aceasta viata supusa pacatului, greselilor, adica tocmai ceea ce ne indeparteaza de Dumnezeu, de semeni si de noi insine. Mandria ne induce o perceptie deformata asupra realitatii, ne face sa nu ne vedem asa cum suntem de fapt, dar si sa-i dipretuim pe cei din jur, sa-i judecam, sa-i dusmanim. Dimpotriva, smerenia ne ajută sa avem luciditatea de a recunoaste ca suntem oameni supusi erorilor, greselilor. Ca nu suntem nici pe departe desavarsiti, cum ne place sa credem adesea. “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har!” Cat adevar in aceste cuvinte.

Mantuitorul subliniaza atat de bine antiteza dintre fariseul corect, drept si ascet, si vamesul pacatos, nedrept si neînfrânat. Care sunt reperele celor doi? Reperul fariseului este usor de gasit: este vamesul de alaturi la care se raporteaza cu emfaza, caci el însusi o zice lamurit când multumeste ca nu este „ca acest vames”. Cât despre vames, acesta „departe stând, nu voia nici ochii sa si-i ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicând : „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului”. Care este reperul celui din urma? Din cuvintele lui, numai unul singur: Dumnezeu, singurul pe care Il numeste, înaintea Caruia statea batându-si pieptul cu umilinta.

Mesajul acestei parabole este un adevar de care trebuie sa ne aducem mereu aminte: atunci când ne rugam lui Dumnezeu, se cuvine sa ne raportam numai la Dumnezeu, si nu la oameni. Am putea încerca si cuvântul unor Părinti : „De vei avea pururea cuvântul vamesului în inima ta, te vei mântui!” (Avva Ammona, cuvântul 4, Patericul Egiptean). In fata Sa ne vom recunoaste slabiciunile, neimplinirile, realitatea ca suntem departe de a fi perfecti, dar si faptul ca nu trebuie sa dispretuim pe nimeni dintre semenii nostri. Inaintea perioadei de pregatire spirituala a Postului Mare, Biserica ne pune inainte acest indemn de a ne cerceta launtrurile sufletesti si de a vedea cum suntem intr-adevar. Numai asa putem sa ne corectam defectele, lipsurile, neimplinirile si sa reconsideram relatia noastra cu Dumnezeu si cu semenii nostri.

Aceasta ne învaţă parabola vameşului şi a fariseului: că numai prin smerenie ne putem înălţa spre „înălţimile” spirituale ale lui Dumnezeu! O înălţare prin smerenie, cum Însuşi Domnul ne-a arătat prin pilda vieţii Sale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: