„Întoarcerea dintru risipire”

intoarcerea-fiului-risipitor.jpg Duminica ce a trecut, a 34-a după Rusalii, ne aduce în suflet o altă minunată parabolă a Mântuitorului: pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32). După episodul vameşului şi al fariseului, care ne-a reamintit de smerenie – condiţie a pocăinţei, a reîntoarcerii la Părintele ceresc, astăzi ni se revelează întoarcerea omului din exilul îndepărtării de Dumnezeu. Iată cum ne relatează evanghelistul această parabolă:

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a apropiat el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi! Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (vezi Ev. Luca 15, 11-32).

Această “definiţie” a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm, să ne-o însuşim atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată esenţa mesajului creştin. Iar cel care se mulţumeşte numai cu ceea ce îi oferă această viaţă şi această lume, fără să tânjească şi după altceva, nu va şti niciodată ce este într-adevăr pocăinţa. Pocăinţa este adesea confundată cu o simplă înşiruire de păcate la spovedanie. O eliberare formală de povara greşelilor, prin mărturisire şi atât. Numai că adevărata pocăinţă este mai mult decât atât, este şi altceva ce de multe ori ne scapă. Este şi conştientizarea sentimentului de înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de adevărata viaţă care este numai împreună cu El. Este, ceea ce Nichifor Crainic spunea atât de frumos: ”Nostalgia paradisului”. Atunci când omul realizează cu durere că ne-am risipit prin lucruri fără importanţă, că am pângărit prin păcate frumuseţea sufletească pe care am primit-o la început, că suntem departe de casă şi de Părintele de lângă care am ales singuri să plecăm…. Iar când realizăm toate acestea, nu ne mai ramâne de făcut decât dorinţa puternică de a ne reîntoarce acasă, acolo de unde am plecat întru risipire şi rătăcire: “mă voi întoarce la Tatăl meu…”. Acesta este adevăratul sens al pocăinţei. Şi nu doar o simplă intenţie, ci chiar părăsirea acelei ţări îndepărtate, lumea păcătului, a risipirii darurilor, a înstrăinării.

Acest “venindu-şi în sine” este cheia! Este primul pas spre revenire, spre o nouă şansă pe care Părintele ceresc ne-o oferă în orice moment. Aşteptându-ne cu răbdare şi cu speranţa că ne vom întoarce. Aşteptând cu dragoste să ne repună întru ale noastre, în moştenirea pe care nebuneşte am risipit-o.

Cu această parabolă, urcăm încă o treaptă din acest “urcuş spre Înviere”, spre marea sărbătoare a biruinţei vieţii asupra morţii prin Iisus Hristos Domnul nostru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: