„Iisus Hristos – limanul cel adevărat al vieţii noastre”

Evanghelia duminicii a 9-a după Rusalii ne aminteşte de un episod cutremurător din timpul activităţii Sale în mijlocul oamenilor, o minune care i-a uimit foarte tare până şi pe Apostolii care fuseseră martorii atâtor miracole, vindecări, fapte minunate. Este vorba de umblarea pe mare a Domnului şi de potolirea furtunii. Iată cum relatează această întâmplare Sfântul Evanghelist Matei:

„Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului”(Ev. Matei 14, 22-34).

Era imediat după episodul înmulţirii pâinilor şi peştilor. Domnul Iisus se revelase poporului ca Cel ce este Pâinea vieţii. Hrănise în chip miraculos câteva mii de oameni, din doar câteva pâini şi câţiva peştişori pe care le-a înmulţit, săturând mulţimile. A mai rămas cu oamenii, în vreme ce pe Apostoli i-a trimis pe ţărmul celălalt al Mării Galileii. Apoi s-a rugat în singurătate, veghind asupra tuturor, după toate aceste minuni săvârşite… Iscându-se furtuna, ucenicii se luptau cu valurile, ca să menţină corabia sub control. În întunericul nopţii, în vuietul furtunii şi al valurilor înfricoşătoare, uzi până la piele şi speriaţi, Apostolii L-au văzut deodată pe Domnul, păşind pe valuri ca pe uscat! S-au speriat. Au început să strige îngroziţi, crezând că au vedenii. Nu era o nălucire, ci era Însuşi Domnul care i-a liniştit, încurajându-i: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!Cât de măreaţă, cât de cutremurătoare trebuie să fi fost acea păşire pe ape a Domnului, de le-a smuls acel strigăt ucenicilor, mugetul mării învolburate fiind parcă acoperit de spaima lor.

Au fost numeroase momente în activitatea Mântuitorului, în care Domnul S-a arătat pe Sine mai preusus de legile firii, ca un adevărat Stăpân al naturii. Cine ar fi putut stăpâni oare, stihiile naturii dezlănţuite? Cine ar fi putut porunci mării şi furtunii dezlănţuite, iar acestea să se liniştească dintr-o dată? Cine ar fi putut să păşească pe mare, ca şi pe uscat, cu atâta naturaleşe, de parcă toate acestea erau lucruri fireşti, la îndemâna oricui? Sunt atât de multe semne evidente, prin care Domnul Iisus Şi-a arătat dumnezeirea, încât cu greu mai poate cineva să-şi mai pună întrebări asupra acestui adevăr atât de evident. Cel ce acum păşea peste ape, avea să păşească în chip şi mai minunat „cu moartea pe moarte”, după Înviere! Dar, pentru că îndoiala, neîncrederea, suspiciunea, sunt în firea omului, chiar şi în faţa celor evidente, în acest episod a existat şi îndoiala lui Petru, cel care I-a cerut Domnului să-i dovedească că El este şi nu vreo nălucire cauzată de frică. Pentru câteva clipe, Petru a fost părtaş la acea putere divină care este mai preusus de legile firii. A păşit şi el peste valuri. Îndoiala, împuţinarea crediunţei, l-a făcut să se scufunde, să cadă iar sub legile firii. „Doamne, scapă-mă!” – a fost strigătul lui de disperare, un strigăt parcă al unei omeniri întregi, care avea atâta nevoie de salvarea divină. Mustrarea blândă a Domnului, care i-a întins lui Petru mâna salvatoare, i-a lămurit cele întâmplate: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Nu l-a numit necredincios, ci puţin credincios. Nu a crezut de-ajuns. Nu a crezut până la capăt şi a lăsat loc îndoielii. Îndoiala care ne îndepărtează atât de mult de Domnul, deşi El este atât de aproape, gata să ne întindă mâna salvatoare oricând ne este greu. Realismul imaginii zugrăvite atât de bine de către evanghelist este prelungit cu liniştea ce începe odată cu aşezarea lui Hristos în corabie. O linişte deplină s-a aşternut peste toate. Toate ale creaţiei, oameni şi natură, L-au recunoscut pe Stăpânul a toate: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”(Matei 14, 23). Toate au căpătat în acea clipă valenţe mărturisitoare. El, Dumnezeul liniştii şi al păcii era cu ei…Departe de orice primejdie.

O întâmplare care ne transmite multe învăţături. Marea furtunoasă este însăşi marea vieţii noastre, pe care navigăm până ce ajungem la limanul mântuirii, întru liniştea lui Dumnezeu. Corabia pe care navigăm este Biserica lui Hristos, cea prin care putem ajunge în linişte şi siguranţă la liman, la mântuire. Pe această corabie nu suntem niciodată singuri. Suntem împreună, unii cu alţii, iar Hristos Domnul este Cel care conduce corabia Bisericii, singurul şi adevăratul Cârmaci. Furtuna şi valurile, sunt chiar încercările vieţii, prin care trebuie să trecem, având grijă să nu ne lăsăm pradă îndoielii sau puţinei credinţe, care ne pot scufunda şi ne pot aduce pieirea. Furtuni multe bântuie marea vieţii şi adesea, în necazuri şi dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii şi fricii. Peste toate acestea apare Salvatorul nostru – Domnul Iisus Hristos, care ne spune de fiecare dată cu dragoste: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!” El apare mereu în furtunile vieţii, aşa cum a apărut şi în faţa ucenicilor cuprinşi de groază, adresându-ne şi nouă, celor de astăzi, încurajări în necazurile noastre, îndemnuri pline de optimism, de curaj, de dorinţa de a acţiona şi de a depăşi orice situaţie critică în care ne-am afla. Dar cuvintele Domnului sunt şi o chemare la o autocercetare, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conştiinţă, pentru a vedea cum stăm fiecare cu viaţa, cu credinţa noastră, cu faptele noastre, cu relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii.

Una dintre frumoasele cântări bisericeşti, ilustrează atât de bine aceste adevăruri: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către Tine Doamne: scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive!” (din slujba înmormântării).

Iisus Hristos limanul dumnezeiesc al vieţii noastre!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: