In memoriam….

Părintele Constantin Galeriu (1918-2003)

  A fost unul dintre cei mai importanţi duhovnici români contemporani, preot şi profesor de teologie. Om de o bunătate extraordinară şi de o delicateţe sufletească cu totul deosebită, va rămâne în memoria tuturor celor care l-au cunoscut pentru chipul său blând, marcat de o barbă patriarhală, privirea caldă şi vocea radiind bunătate. Părintele era uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Niciodată egoist, totdeauna cu mărinimie în suflet.Un om care a dorit mereu să dăruiască oamenilor mângâiere sufletească, cuvânt de învăţătură, ajutor, înţelegere, sprijin. Şi a făcut toate acestea în multe feluri, atât pentru enoriaşii din parohie, cât şi pentru studenţi, pentru cei în mijocul cărora s-a aflat în atât de multe locuri şi mai ales pentru cei tineri, pentru care avea o dragoste părintească deosebită.

Vor râmâne de neuitat serile duhovniceşti pe care le făcea cu tinerii creştini, seri care se întindeau, de multe ori, până târziu, după miezul nopţii, fără ca Părintele să lase să se vadă vreo urmă de oboseală pe chipul său. Tuturor dorea să le împărtăşească din preaplinul inimii sale, cuvinte ziditoare despre Hristos Mântuitorul şi dragostea Sa, spre care toţi suntem chemaţi. Avea un dar oratoric deosebit. Fascina pur şi simplu auditoriul, atunci când cuvânta.

Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi!

A lăsat mai multe opere, lucrări de spiritualitate de o profunzime extraordinară. Amintim doar câteva dintre acestea:

·         Sensul creştin al pocăinţei (1967)

·         Jertfă şi răscumpărare – teză de doctorat  (1973)

·         Problemele actuale în religiile creştine  (1975)

·         Chipul Mântuitorului Iisus Hristos în gândirea lui Mihai Eminescu (1991)

La moartea sa, în ziua îngropării (13 august 2003), când sicriul cu trupul său neînsufleţit a fost scos din biserica Sf. Silivestru din Capitală, în care a slujit mulţi ani, pe cer s-a arătat ca un semn al Iubirii divine, un curcubeu strălucitor. Toţi cei de faţă au păstrat în inimă acest semn, ca un ultim zâmbet al celui ce a fost şi va rămâne Părintele Galeriu.

Despre viaţa sa vezi AICI şi AICI.

Iosif Sava ( 1933-1998 )

 Pe 18 august s-au împlinit 10 ani de la trecerea la cele veşnice a celui ce a fost marele muzicolog român, realizator de emisiuni radio şi de televiziune, om de cultură strălucit şi o personalitate artistică inconfundabilă. Provenea dintr-o veche familie evreiască, în care se studia şi se făcea muzică de trei-patru sute de ani. Prin vocea sa inconfundabilă, cu un timbru grav, deosebit de plăcut, a dăruit enorm din frumuseţile muzicii, în atâţia ani de emisiuni radio sau de televiziune. Chiar şi în anii vitregi ai regimului comunist, seratele muzicale de la radio ale lui Iosif Sava erau adevărate sărbători ale spiritului. Însuşi a mărturisit, în mai multe rânduri, că muzica este ceva divin, o artă care ne apropie de Dumnezeu şi unii de alţii. Muzica adevărată. Muzica nemuritoare.

Studiile le-a început la Iaşi, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) şi Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti (1962-1966. Între 1951 şi 1955 a urmat şi Facultatea de Filozofie de la Universitatea din Bucureşti, fiind licenţiat în 1955.

Profesia sa de bază era cea de clavecinist si pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formaţii de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum şi Consortium Violae, precum şi ca partener de muzică de cameră al multor solişti români de marcă. A participat la numeroase turnee muzicale peste hotare. Din anul 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A fost distins cu multe premii, care i-au adus recunoaşterea talentului său incontestabil.

A fost pasionat şi de comentarea fenomenului muzical. În anul 1951 şi-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici programul săptămânal „Invitaţiile Eutherpei„, precum şi emisiunile „Cronica muzicală” şi „Viaţa muzicală în actualitate„.

Din 1980, pe programul 2 al TVR, a realizat emisiunea săptămânală „Serata muzicală TV„, emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985, autorul său fiind considerat incomod de către regimul comunist. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o până în 1998, ca pe un forum de discuţie cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală şi la problemele contemporaneităţii. „Serata muzicală” a lui Iosif Sava va rămâne în amintirea multor telespectatori şi iubitori ai muzicii, ca o tribună a adevăratei culturi. O emisiune unică, în peisajul mass-media românesc. Un focar de cultură, pentru o lume atât de bulversată de noianul de pseudovalori.

O complicaţie postoperatorie, în urma unei intervenţii chirurgicale, i-a curmat prematur viaţa, pe 18 august 1998. Era în plină forţă creatoare. Încă visa la numeroase proiecte.

A fost şi un scriitor prolific, scriind 44 de cărţi, 35 din ele despre muzică, şi peste 6000 de articole.

Începând cu anul 2005, Şcoala de muzică şi arte plastice nr.1, din Bucureşti, a primit numele de Şcoala „Iosif Sava”  în memoria marelui muzicolog.

Iată doar câteva dintre cuvintele sale memorabile:

·         Sper că Marea Muzică va răsuna odată şi pe stadioane”.

·         Mă cunosc oameni care nu au niciun fel de legătură cu muzica. Eu cred că astfel muzica poate deveni un mesaj şi o preocupare a multora”.

·         Muzica Mare e muzica care duce spre înţelegerea noastră, spre înţelegerea lumii, şi asta nu poate veni decât din partiturile uriaşe pe care le-a creat ultimul mileniu şi care trebuie cunoscute, de la Monteverdi la Mozart şi la Beethoven…” (fragmente din ultimul său interviu – AICI).

Iosif Sava a crezut cu tărie în respectarea şi promovarea valorilor, atât ale trecutului, cât şi ale prezentului sau viitorului. S-a închinat cu veneraţie în faţa lui Bach, dar şi a lui Enescu, în faţa lui Mozart, dar şi a lui Lipatti, cu convingerea fermă că ţara noastră îşi poate făuri o identitate europeană doar prin spiritualitate, prin cultură. I-a cultivat, cu sinceră preţuire, pe marii muzicieni ai zilelor noastre ( Dan Grigore, Dan Iordăchescu, Ludovic Spiess şi mulţi alţii). I-a lansat, în emisiunile sale,  pe unii dintre cei mai merituoşi tineri şi copii de un incontestabil talent, laureaţi ai concursurilor naţionale şi internaţionale, pe care i-a încurajat părinteşte, din toată inima.

A fost un Om mare, în adevăratul sens al cuvântului. Lumea l-a iubit pentru ca era un evreu-român care şi-a iubit ţara din tot sufletul, ca pe propriul copil. A promovat cu tărie binele, frumosul, toleranţa, iubirea, armonia, credinţa, valorile perene, muzica. Avea o cultură generală de invidiat, dublată  şi de o inteligenţă pe măsură. Chiar şi după un deceniu de la plecarea sa spre sânul lui Avraam, îi resimţim lipsa. Pentru noi, românii, moartea sa prematură a fost o mare pierdere.

*  *  *

Două mari personalităţi. Două modele deosebite, piscuri ale spiritualităţii româneşti. Avem nevoie de cât mai mulţi asemeni dânşilor. Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Anunțuri

One Response to In memoriam….

  1. Mada spune:

    „Daca biserica este casa lui Dumnezeu, Biblioteca este templul spiritului uman; este blazonul unei nobleti care are infinitul ca stramos si ca posteritate”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: