Virtutea iertării

 Prin tot ceea ce a făcut, Mântuitorul a vrut să arate oamenilor Calea vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu – adevăratul scop al existenţei umane, Calea de la care omul s-a abătut prin păcat. Prin faptele sale minunate, Domnul a arătat oamenilor Iubirea lui Dumnezeu, singura spre care fiecare trebuie să tindem. Acelaşi adevăr l-a arătat şi prin cuvântările Sale care îi uimeau pe toţi. De multe ori se folosea de pilde, istorioare cu tâlc desprinse din viaţa cotidiană, prin care ilustra adevăruri dumnezeieşti atât de necesare pentru îndreptarea oamenilor, pentru mântuirea lor.

Duminica a XI-a după Rusalii ne vorbeşte despre virtutea iertării. Iertarea ca expresie concretă a iubirii de semeni. Mântuitorul a subliniat în nenumărate rânduri că cea mai importantă poruncă divină este Porunca Iubirii: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10,27). În această poruncă se regăsesc principalele coordonate ale existenţei noastre: Dumnezeu, aproapele şi noi înşine.

Iubirea esteo realitate complexă, căci ea se poate regăsi în multe chipuri în relaţiile interumane. În pilda celor doi datornici, Mântuitorul a subliniat dimensiunea iertării. Învăţând să fim îngăduitori cu semenii noştri, să putem să trecem cu vederea greşelile lor,  să iertăm greşiţilor noştri. Iată cum relatează această pildă, Sf. Evanghelist Matei:

De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 23-35).

Cuvântul cu care Domnul încheie această parabolă, sună ameninţător, asemeni unei făgăduinţe ferme. Vom fi iertaţi de Părintele ceresc, dacă vom şti, la rândul nostru, să iertăm semenilor noştri, celor de lângă noi. Pentru a întări importanţa acestui adevăr mântuitor, în rugăciunea Tatăl nostru, pe care Însuşi ne-a dăruit-o, Domnul spune: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”(…).

Pare un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat! Daca eşti iertat, esti primit întru Iubirea lui Dumnezeu, eşti părtaş la imensitatea bunătăţii lui Dumnezeu. Pentru a şti cum să-L iubim pe Dumnezeu Cel nesfârşit şi nevăzut, trebuie să îmvăţăm iubirea plecând de la semenii noştri, de la cei de lângă noi. Asta ar trebui să însemne că raiul şi fericirea veşnică ne sunt atât de la îndemână. Şi ce câştig mare pentru sufletul omului, datorită unui lucru atât de mic precum acela de a ierta!… Dar numai în aparenţă un lucru mic, căci datorită iubirii noastre de sine, nimic nu este mai greu decât a ierta aproapelui nostru. Sunt împrejurări în care, la vreo greşeală a vreunui semen, omul nu dă imediat glas nemulţumirii. Limba tace, în timp ce inima vorbeşte nemulţumiri şi urzeşte gânduri negre. Dacă greşeala e mai mare, omul uită de orice înfranare: nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om din dorinţa sa nebună de a-şi face dreptate, de a se răzbuna. Egoismul ce clocoteşte în inimă îl face pe om să se poarte ca un smintit, ca un neom, iar cel aflat sub înrâurirea lui ajunge să facă cumplite neghiobii.  Oameni simpli sau oameni de seamă, cu toţi avem în noi acest imbold lăuntric atât de distrugător. Poate că nu ajungem imediat la răzbunare, dar în lăuntrul inimii noatre clocoteşte o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul ne cere să iertăm din toata inima! Mereu!

Pilda celor doi datornici tocmai aceasta ne învaţă. Doi oameni erau îndatoraţi. Unul avea datorii imense, greu de plătit, faţă de un împărat. Cu toate acestea, la rugămintea sa fierbinte, datoria îi este iertată cu mărinimie. Cel ce i-a iertat-o, i-a arătat milă, iubire, iertare. Ieşind afară, datornicul iertat se întâlneşte cu un om ce era la rândul său îndatorat acestuia. Cu o suma infimă, mult mai mică decât cea care îi fusese iertată. În loc să fie la rândul său mărinimos, bun şi iertător, fostul datornic îl execută fără milă pe datornicul său, aruncându-l în închisoare ca să plătească cei câţiva bănuţi datoraţi. Nu doar neomenie, dar mai ales o imensă lipsă de iubire, de iertare şi de înţelegere, a arătat acest om. O atitudine scandaloasă, care avea să-i aducă pieirea. Împăratul s-a mâniat şi l-a aruncat, la rândul său, în închisoare, pentru a-şi plăti imensa datorie.

O pildă plină de învăţăminte. O istorioară desprinsă din viaţa noastră de zi cu zi.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic de fapt (I Corinteni 13,1-2). Nimic din ceea ce contează cu adevărat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din atitudinea neomenoasă a datornicului nemilostiv din parabolă, vedem cât rău i-a pricinuit neiubirea. Vedem şi-n lumea întreagă câte tulburări, câte războaie şi câtă suferinţă pricinuieşte lipsa iubirii şi a iertării. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Luînd aminte la toate acestea, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, se cuvine să ne străduim din tot sufletul nostru să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc. Să învăţăm să iubim cu adevărat, după modelul desăvârşit al Iubirii divine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: