Pescuirea minunată

Septembrie 28, 2008

 Duminica a 18-a după praznicul Rusaliilor, ne aminteşte de o altă întâmplare minunată din timpul activităţii Mântuitorului pe acest pământ, una plină de multe învăţăminte folositoare. Nimic din ceea ce a făcut sau a spus Domnul nostru Iisus Hristos nu a fost la întâmplare. Fiecare cuvânt sau gest sau înfăptuire a transmis un mesaj divin, o învăţătură dumnezeiască, o invitaţie la Împărăţia dumnezeiască. Pescuirea minunată  a fost o întâmplare care s-a adresat în mod special Apostolilor, dar nu numai acestora. Iată cum relatează Sfântul Evanghelist Luca această întâmplare:

Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El. “ (Luca 5,1-11).

O întâmplare simplă la prima vedere. Învăţătorul Iisus le vorbeşte mulţimilor, ca şi în alte dăţi, dar acum se urcă într-o corăbioară pescărească de pe malul Mării Galileii (sau Lacul Ghenizaret, cum mai era cunoscut), pentru a fi văzut mai bine de mulţimi. După ce şi-a terminat cuvântul, Domnul se adresează unuia dintre pescari, lui Simon, fiul lui Iona, care se ostenise toată noaptea să prindă peşte, dar nu izbutise nimic. Erau pescari, trăiau din pescuit, peştele le era hrană şi mijloc de subzistenţă. O pescuire ratată era motiv de tristeţe. Eforturilor zadarnice trebuia să le urmeze altele, până ce peştele ajungea în mreje. Probabil că Simon era mâhnit când Domnul i s-a adresat, cerându-i să mai arunce odată năvoadele la adânc. Deşi osteniseră în zadar şi nu mai credea că va putea izbuti ceva, Simon răspunde cu multă cuviinţă Domnului: „după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Ceea ce a urmat, e lesne de înţeles câtă uimire avea să stârnească tuturor celor prezenţi. Nu prinseseră niciodată atâta peşte! Mrejele erau gata să se rupă, corăbioarele gata să se scufunde de mulţimea peştilor. Simon a înţeles că Învăţătorul a făcut o minune cu dânsul. A înţeles că este Omul lui Dumnezeu! Dar a înţeles şi că el, un biet pescar, un om simplu, este nevrednic de atâta atenţie câtă primise ” Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Atâta smerenie la un om simplu. Dar şi la ceilalţi prieteni ai săi – Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, oameni care s-au înspăimântat de această pescuire minunată. Au simţit în Domnul o prezenţă divină. O putere cerească. Mântuitorul avea să  spună ceva cu totul uimitor: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni!” Un cuvânt greu de înţeles, mai ales pentru nişte oameni simpli ca ei, nedeprişi cu subtilităţile cuvântului divin. Cu toate acestea, răspunsul la această chemare a fost unul fără echivoc: „au lăsat totul şi au mers după El”. L-au urmat fără să se mai îngrijoreze, aşa cum făcuseră pentru că nu prinseseră peşti în noaptea ce trecuse. L-au urmat imediat, din toată inima! Fără să se gândească la vreun câştig sau pagubă. Uitând de corăbiile lor, singurul avut… Au lăsat totul şi L-au urmat imediat. Pentru ca să fie pescari de oameni. Şi aveau să ajungă adevăraţi pescari de oameni! Apostolii Domnului, prietenii Lui, stâlpi ai Bisericii…

O Evanghelie a convertirii, acest text scripturistic. A urmării lui Hristos. Nu este singurul pasaj care tratează această temă. Şi cel din duminica trecută a atins această problemă existenţială a urmării lui Dumnezeu. Acesta şi este scopul lor: de a ne face să conştientizăm, să înţelegem că doar pentru aceasta trăim: spre a-L urma pe Dumnezeu, de a fi împreună cu El şi aici, pe pământ, şi mai ales dincolo, în Împărăţia cerească, în Raiul pe care omul l-a pierdut tocmai prin neascultare şi îndepărtare de Dumnezeu. Prin… ne-urmarea Lui! De ce oare i-a ales Domnul tocmai pe aceşti simpli pescari? Aceasta era întrebarea (una dintre întrebări!) care îi frământa pe mulţi dintre farisei, oameni corecţi de altfel, buni cunoscători ai Legii, ai Scripturii. Se considerau mai îndreptăţiţi să fi fost ei cei aleşi şi nu acei…ignoranţi de pescari! Să nu uitâm că un astfel de om, un tânăr bogat, desigur bine pregătit, un om de vază, L-a întrebat pe Iisus într-o zi: ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci? O întrebare frumoasă, o întrebare inteligentă, care arăta cunoaşterea unor învăţături. Dar poate că era doar o întrebare de faţadă, pusă numai ca să se arate înaintea oamenilor şi nu izvorâtă din suflet, cu sinceritate. Mântuitorul a cunoscut imediat inima celui ce întrebase şi care erau lucrurile care contau cel mai mult pentru el. I-a răspuns în consecinţă, punându-L la o grea încercare, căreia nu a ştiut să-i răspundă la fel de frumos ca şi întrebarea ce-o pusese: „Un lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie(Marcu 10,21). Pentru el au contat mai mult bogăţiile. A plecat mâhnit tocmai de lângă Acela care era singura şi adevărata bogăţie, singura care rămâne peste timp, peste moarte, în veşnicie. A preferat să se lipească de cele trecătoare, de cele neimportante. Simon şi prietenii săi au înţeles mai bine decât acela că e important să-L urmeze chiar atunci pe Domnul! Şi au lăsat tot. Nu au pierdut nimic, căci aveau să câştige tot Cerul!  Domnul le-a cunoscut inima, de aceea i-a ales pe ei.

Aveau să mai meargă cu Domnul pe mare şi în alte dăţi. Iar El avea să-i salveze în multe rânduri de pericole, de furtuni, de încercări. Au înţeles că Domnul este şi Păstor bun şi cârmaci al corabiei, gata să-şi ducă prietenii la liman. Au înţeles că lângă El este bine, că lângă Domnul Iisus Hristos, orice încercare, greutate sau suferinţă este mai uşor de îndurat şi de trecut. El este mâna salvatoare, braţul care întăreşte, Cuvântul care îmbărbătează şi dragostea care mântuieşte. Ei, acei oameni atât de simpli, au înţeles asta! Şi L-au urmat! Iar Domnul şi-a respectat făgăduinţa şi i-a făcut pescari de oameni. I-a trimis din nou pe mare la pescuit, pe marea vieţii acesteia, în lumea aceasta asemenea unei mări învolburate, plină cu peşti de tot felul. I-a trimis să pescuiască oameni, să-i aducă la Domnul pe cei ce au auzit chemarea Sa mântuitoare. Au părăsit atunci micile lor corăbii, nişte biete bărci sărăcăcioase, dar au câştigat o corabie de nezdruncinat: corabia Bisericii! Al cărei conducător şi cârmaci este numai Domnul!

Mesajul acestui text evanghelic este atât de limpede, mai limpede decât apele mării în care Domnul a făcut minunea pescuirii minunate. Hristos ne cheamă la El! Ne cheamă în fiece clipă. Ne cheamă să-L urmăm necondiţionat, cu aceeaşi inimă bună ca şi acei pescari deveniţi Apostoli. Nu avem niciun motiv ca să nu-L urmăm. Orice scuză am încerca, am ajunge imediat asemeni tânărului bogat care I-a întors spatele Domnului, mergând după bogăţiile lui. Hristos ne-a pescuit prin năvodul Botezului. Trebuie numai să râmânem în corabia Bisericii şi să-L urmăm spre limanul mântuirii noastre.

 

 

Anunțuri

Sfântul Ierarh Antim Ivireanul – “mărturie şi cultură”

Septembrie 27, 2008

 În fiecare an pe 27 septembrie creştinii români îl comemorează pe unul dintre cei mai de seamă ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române – Antim Ivireanul (1650-1716) – Mitropolit al Ţării Româneşti, strălucit om de cultură, scriitor, tipograf, teolog, păstor de suflete, patriot şi martir creştin. Pentru timpul în care a trăit şi a desfăşurat strălucita activitate, Mitropolitul Antim a fost o personalitate marcantă. Realizările sale rămân greu de egalat chiar şi peste sute de ani. Modul în care a ştiut să fie la superlativ şi în acelaşi timp conducător bisericesc şi om de cultură, a făcut din Antim Ivireanul unul dintre acele chipuri sfinte care rămân peste veacuri o pildă vrednică de urmat. Chiar dacă era străin de neamul acesta, a ajuns să se identifice cu totul cu acest popor pe care l-a iubit şi l-a slujit cu toată fiinţa sa, până la sacrificiu.

Viaţa marelui Antim a fost una tulburătoare, presărată cu multe şi grele încercări, peste care a trecut întotdeauna cu credinţă şi tenacitate. S-a născut în anul 1650 în Iviria (Georgia de azi, ţară situată în zona caucaziană a Europei). A primit la botez numele de Andrei, crescând într-o familie creştină în care a deprins primele taine ale credinţei. Încă din tinereţe a fost luat în robie de către turci, care l-au dus la Istanbul (Constantinopol). Aici a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura, broderia precum şi alte meşteşuguri. În Istanbul a învăţat limbile greacă, arabă şi turcă. Avea să aleagă calea călugăriei, devenind monahul Antim. În jurul anului 1690, domnitorul valah Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească. Aici a învăţat meştesugul tiparului de la fostul episcop Mitrofan al Huşilor, care conducea în acel timp tipografia domnească din Bucureşti. Avea să devină unul dintre cei mai străluciţi tipografi ai acelor vremuri, reuşind să tipărească titluri de o mare valoare culturală şi spirituală, în mai multe limbi, de numele său legându-se tipărirea în premieră a unor cărţi pentru unele popoare din această zonă a lumii. Prin cele peste 63 de tipărituri, lucrate de el însuşi sau sub îndrumarea sa directă, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de Diaconul Coresi– cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. Mai mult decât arta tipografică, Antim Ivireanul avea să devină şi un adevărat maestru al limbii române, limba poporului care l-a adoptat, limbă pe care a învăţat-o repede şi atât de bine încât va rămâne un adevărat promotor al celei mai frumoase limbi literare româneşti, pe care a promovat-o în multe feluri. Cartea sa intitulată Didahii  este mai mult decât o colecţie de predici la duminici şi sărbători, pentru că reprezintă până azi un monument de limbă literară românească. Claritatea textului, cursivitatea ideilor, procedeele stilistice rafinate, îl plaseză pe scriitorul Antim Ivireanul în rândul marilor creatori de opere literare nemuritoare. Didahiile îl aşează, fără nici o îndoială, în rândul marilor predicatori creştini din toate timpurile. Antim Ivireanul avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci şi una profană întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din literatura patristică, respectiv din filosofi antici şi scriitorii vremii sale.

A susţinut cu ardoare înlocuirea limbii slavone în cultul bisericii cu limba vie a poporului, pentru ca toţi credincioşii să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu în biserici. Cele mai multe dintre tipăriturile sale sunt cărţi de cult în limba română, dorind ca toate bisericile să fie înzestrate cu cărţi de slujbă. Pe lângă aceste strădanii puse în slujba Bisericii neamului, Mitropolitul Antim s-a gândit şi la ceilalţi creştini ortodocşi, reuşind să tipărească mai multe titluri în limba greacă, slavonă, arabă sau georgiană, ajutând în felul acesta şi pe creştinii aflaţi sub greaua opresiune otomană. Este şi autorul unei premiere mondiale în meşteşugul tipografic, Liturghierul greco-arab din 1701, a fost prima carte din lume tipărită litere arabe. Nu a uitat nici Georgia natală, înfiinţând în capitala Tbilisi prima tipografie cu caractere georgiene, în care a ostenit o vreme un ucenic al său din Ţara Românească.

Printre marile sale realizări se numără şi ctitorirea mănăstirii cu hramul „Tuturor Sfinţilor” din Bucureşti – numită până azi Mânăstirea Antim – unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră. Planurile mînăstirii aparţin în întregime Mitropolitului Antim! A înzestrat-o cu toate cele necesare unei bune activităţi bisericeşti şi socio-caritabile în slujba celor mai defavorizaţi dintre credincioşi.  A lăsat mânăstirii un testament intitulat „Învăţături pentru aşezământul cinstitei Mânăstiri a tuturor sfinţilor, capete 32”, prin care organiza o impresionantă operă de asistenţă socială chiar şi dincolo de moartea sa.

Meritele sale deosebite aveau să-l propulseze şi în ierarhia bisericească. Calităţile deosebite cu care era înzestrat ieromonahul Antim, ca şi munca rodnică şi neobosită pe care a depus-o încă din clipa venirii sale în Ţara Românească, l-au facut vrednic de a fi ales Episcop al Râmnicului în anul 1705. Şi aici a înfiinţat o tipografie, la mânăstirea Govora, în care a tipărit peste 9 titluri de cărţi. În 1708 a fost ales Mitropolit al Ţării Româneşti, devenind unul dintre oamenii de încredere ai domnitorului Constantin Brâncoveanu, fiindu-i în multe privinţe un bun sfătuitor. A înfiinţat o nouă tipografie şi la Târgovişte, în care a tipărit peste 18 titluri.

A fost un apărător energic al poporului român şi al Bisericii Ortodoxe. Nu s-a sfiit să adopte o atitudine făţiş antiotomană, mai ales după uciderea Domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi după instaurarea regimului fanariot pro-otoman. În toamna anului 1716, la cererea primului domn fanariot – Nicolae Mavrocordat, a fost înlăturat din scaunul de mitropolit, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai. În drum spre locul exilului, a fost ucis de către ostaşii turci, în apropiere de Adrianopol. În felul acesta l-a urmat pe binefăcătorul său – Constantin Brâncoveanu –  şi în moartea martirică. Nu se ştie nici până azi unde a fost îngropat trupul său. Câţiva ani mai târziu, după moartea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire, reabilitând pe Mitropolitul Antim. În anul 1992 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română, fiind cinstit în ziua de 27 septembrie. Mitropolitul Antim Ivireanul este una dintre figurile cele mai luminoase din trecutul Bisericii şi al patriei noastre.


Sfântul Cuvios SILUAN Athonitul ( 24 septembrie)

Septembrie 27, 2008

 Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu ne vrea pe toţi oamenii să fim sfinţi, adică părtaşi la Sfinţenia divină, la harul sfinţitor pe care l-am primit prin Jertfa Mântuitorului: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1,15-16). Istoria Bisericii a consemnat vreme de 2000 de ani numele multor oameni sfinţi, oameni cu o viaţă binecuvântată de Dumnezeu, care au împlinit voia lui Dumnezeu într-un chip deosebit, făcându-se adevăraţi următori ai Domnului. Despre oamenii sfinţi s-a vorbit şi se vorbeşte dintotdeauna. Pilda vieţii lor a fost motiv de cinstire din partea creştinilor, iar renumele lor este un imbold serios de a le urma exemplul. Sunt modele de urmat. Modele de viaţă creştină autentică.

Calendarul creştin îi consemnează mai ales pe acei sfinţi al căror renume a depăşit graniţele locurilor lor de origine, dar şi ale timpurilor în care au trăit. Pe lângă aceştia, mai sunt şi mulţi alţi oameni cu o viaţă sfântă, neştiuţi de nimeni, oameni care au lucrat la înălţarea lor spirituală întru smerenie, fără să caute lauda semenilor. Au fost oameni care au trăit în cel mai obişnuit mod cu putinţă, dar care aveau să se dovedească că spiritual ajunseseră la mari culmi de sfinţenie, într-un mod nebănuit de cei alături de care trăiseră.

  Pe 24 septembrie Biserica l-a pomenit pe Sfântul Cuvios SILUAN Athonitul (1866-1938). Un sfânt care a trăit aproape de zilele noastre. Fiecare etapă din istorie a avut sfinţii ei. Oricât ar părea de incredibil, chiar şi în aceste timpuri pe care le trăim, bulversante şi departe de Calea Adevărului, încă mai sunt oameni care se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu, năzuind spre desăvârşire. Viaţa Sfântului Siluan este una extrem de simplă, fără ca să se fi consemnat în timpul când a trăit ceva ieşit din comun. Un om simplu întru toate, dar cu un suflet care ardea pentru dragostea lui Hristos!

Cuviosul Siluan – pe numele lui Simeon Ivanovici Antonov – s-a născut în Rusia în anul 1866, într-o familie modestă de ţărani, dăruită de Dumnezeu cu cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon a fost un om plin de credinţă, blândeţe şi multă înţelepciune, fiindu-i primul model în viaţa spirituală. Încă de la o vărstă fragedă pe când avea doar patru ani, Simeon şi-a pus în gând ca atunci „când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul„, iar gândul acesta avea să-l urmărească toată viaţa. Anii tinereţii aveau să fie asemeni multor tineri din vremea sa, cu experienţe şi excese, de care avea să pomenească cu regret toată viaţa. Avea să simtă o chemare dumnezeiască în sufletul său şi să-şi dea seama că sensul vieţii sale este altul decât acela pe care apucase, asemeni multor tineri de-o vârstă cu dânsul. A auzit de faima unor oameni sfinţi din vremea sa, mari duhovnici, căutaţi de mulţi credincioşi. „Dacă există Sfinţi, înseamnă că Dumnzeu este cu noi şi n-am nevoie să străbat tot pământul ca să-L găsesc” – şi a zis tânărul Simeon într-o zi. A început să urmeze calea bisericii, să caute binecuvântarea marilor duhovnici, să se apropie de o viaţă întru credinţă, aşa cum simţea chemarea din sufletul său. La vârsta de 26 de ani s-a hotărât să meargă la Sfântul Munte Athos – o citadelă a monahismului răsăritean. A intrat la Mânăstirea „Sfântului Mucenic Pantelimon” (Russikon) – veche lavră a părinţilor ruşi. Experienţele sale spirituale din viaţa de călugăr sunt  consemnate în scrieri ce ne-au rămas de la dânsul. Sunt experienţe cutremurătoare, ce alternau înălţarea spirituală cu “iadul deznădejdii”, după cum însuşi a spus. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinţi creştini care au primit încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârşită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii şi al pierderii harului sfâşie sufletul („nu puteţi înţelege durerea mea” spunea părintele Siluan).

Povăţuit să spună rugăciunea lui Iisus – “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”- tânărul monah Siluan avea să se nevoiască spre rugăciunea neîncetată a inimii ]n tot restul zilelor sale. De atunci, rugăciunea a început să ţâşnească în inima lui zi şi noapte, rodind smerenia, dragostea şi pocăinţa în viaţa ascetică şi simplă a sfântului aghiorit. A vieţuit în obştea monahală rusă cu simplitate şi cu dragoste pentru fraţii călugări şi pentru credincioşii care veneau în pelerinaje, povăţuindu-I pe toţi spre rugăciune şi nejudecarea aproapelui. A fost o vreme iconom al mânăstirii, dar a lucrat mai mulţi ani şi la o moară a mânăstirii. În perioada în care a fost iconom s-a rugat pentru cei care îi erau încredinţaţi, le-a purtat toate durerile, suferinţele şi bucuriile. Avea darul vederii înainte şi, de aceea, era foarte căutat de pelerini şi de credincioşi. Bunătatea, blândeţea, simplitatea lui, captau pur şi simplu pe ircine ajungea să îl cunoască. Nu avea nimic ostentativ într-însul.

Sfântul a petrecut viaţa pământească căutând să împlinească iubirea fără limite a lui Hristos faţă de toţi semenii. Pentru el, îndeplinirea poruncii iubirii vrăjmaşilor însemna statutul de creştin. Cuvintele sale sunt un extraordinar îndemn spre iubire adevărată, de iubire totală pentru toţi oamenii: „Dumnezeu este Iubire şi în sfinţi Duhul Sfânt este Iubire. Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor. Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Care e Iubire ce îmbrăţişează toate şi n-au găsit calea ce duce spre El”.

Dispreţuit de unii, pentru că era un om simplu, fără pregătire, Cuviosul Siluan avea să lase după moartea sa mai multe scrieri despre care nimeni nu a ştiutcât timp a trăit. Sunt cuvinte de o profunzime extraordinară, cuvinte ce au izvorât dintr-o inimă plină de iubire, cu totul dăruită Iubirii divine. Ele sunt considerate scrieri mistice şi profetice pentru lumea zilelor noastre.

S-a mutat la Domnul în ziua de 24 septembrie 1938. Sfârşitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniştit şi smerit ca întreaga sa viaţă de călugăr.  Din anul 1987 este cinstit de către Biserica Ortodoxă ca sfânt. Iată numai câteva dintre gândurile Cuviosului Siluan Athonitul:

„Când oamenii păzesc frica de Dumnezeu, atunci este lesnicios şi desfătat lucru a trăi pe pământ. Dar acum norodul a ajuns să trăiască după voia şi mintea lui şi a lăsat poruncile sfinte; el crede că-şi află bucuria pe pământ fără Domnul, neştiind că numai în Domnul e bucuria noastră şi numai în Domnul se veseleşte sufletul omului. El încălzeşte sufletul aşa cum soarele încălzeşte florile câmpului şi ca vântul îl leagănă şi îi dă viaţă. Domnul ne-a dat toate, ca noi să-l slăvim. Dar lumea nu înţelege aceasta. Şi cum ar putea înţelege ceea ce n-a văzut, nici n-a gustat? Chiar eu, când eram în lume, credeam că aceasta e fericirea pe pământ: să fiu sănătos, frumos, bogat şi iubit de ceilalţi. Şi mă mândream în deşert de toate acestea. Dar când l-am cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, atunci m-am deprins să privesc toată fericirea lumii ca fumul purtat de vânt. Însă harul Duhului Sfânt bucură şi veseleşte sufletul, iar el, într-o adâncă pace, vede pe Domnul şi uită pământul“. (fragment din cartea “Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”).

Foto: Cuviosul Siluan Athonitul (1866-1938)


„Săptămâna excelenţei în educaţie” – Slobozia, 25 septembrie 2008

Septembrie 25, 2008

Astăzi, 25 septembrie 2008, într-un cadru festiv şi în prezenţa a numeroşi oficiali şi invitaţi, a avut loc Festivitatea decernării diplomelor de excelenţă elevilor şi profesorilor îndrumători, pentru rezultatele deosebite obţinute la Olimpiadele şcolare naţionale şi internaţionale. Ceremonia de decernare a olimpicilor ialomiţeni a debutat cu ascultarea Imnului de stat al României, moment de mare încărcătură emoţională pentru cei prezenţi. Au urmat apoi discursurile reprezentanţilor autorităţilor locale – Prefectura Judeţului Ialomiţa, Inspectoratului Şcolar al Judeţului Ialomiţa, Consiliul Judeţean Ialomiţa. Au luat cuvântul şi reprezentanţi ai elevilor olimpici, precum şi din partea profesorilor îndrumători. Prefectul Judeţului Ialomiţa a transmis mesajul de felicitare al Primului Ministru al ţării noastre, pentru toţi cei ce au obţinut rezultate de excepţie la concursurile şi olimpiadele şcolare.Din partea Guvernului României, d-na Cristina Pocora – Secretar de Stat pentru Relaţia cu Parlamentul, a felicitat elevii şi dascălii pentru rezultatele meritorii care fac cinste şcolii româneşti. Toţi  vorbitorii au exprimat satisfacţia deosebită că Şcoala românească, în ciuda transformărilor care o afectează în această perioadă de tranziţie a societăţii, reuşeşte să promoveze tineri de o valoare certă, talente autentice, oameni pe care se poate clădi viitorul ţării noastre. S-a exprimat totodată speranţa că aceste performanţe vor constitui un real imbold pentru realizări şi mai mari, pentru cât mai mulţi absolveţi bine pregătiţi şi o mai bună creştere a şcolii româneşti, în conformitate cu speranţele tuturor românilor şi cu nevoile şi exigenţele întregii societăţi româneşti.

 

Un moment mult aşteptat a fost cel al premierii. Olimpicii ialomiţeni – elevi şi profesori – au primit diplome de excelenţă şi flori, pe fundalul sonor răsunând acordurile Odei bucuriei.

Manifestarea s-a încheiat cu un program artistic susţinut de elevi ai Liceului de Artă „Ionel Perlea” din Slobozia.

Foto: Premiaţi olimpici de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia, judeţul Ialomiţa, alături de profesorii îndrumători

Şi anul acesta Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Slobozia a avut rezultate deosebite la concursurile şi olimpiadele naţionale, prin numeroase premii şi menţiuni. Toate acestea reflectă statutul meritoriu al acestei şcoli de elită a învăţământului ialomiţean, şcoală ce a dat de mai bine de 40 de ani generaţii întregi de elevi, dar şi profesori deosebiţi, oameni cu vocaţia performanţei şi a dăruirii, pentru această misiune nobilă cum este cea de dascăl – slujitor al şcolii şi al ţării.


Urmarea lui Hristos (Duminica după înălţarea Sfintei Cruci)

Septembrie 21, 2008

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este una dintre marile sărbători creştine. Cinstim Crucea Domnului şi prin ea cinstim Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Crucea rămâne pentru toţi creştinii un simbol sfânt, altarul pe care s-a jertfit Hristos, semnul ceresc al mântuirii şi al renaşterii umanităţii. Este o sărbătoare importantă pentru creştini. De aceea ea este anunţată cu o săptămână mai devreme (Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci), pentru a ne pregăti sufleteşte. După acestă sărbătoare, ca un ecou al binecuvântării acestei zile sfinte, duminica următoare este închinată tot Crucii Domnului – duminica după înălţarea Sfintei Cruci. Tema Evangheliei zilei este una cu totul deosebită: urmarea lui Hristos şi valoarea sufletului omenesc. Iată cuvântul Domnului:

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?  Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,34-38).

Fiecare om îşi pune, măcar o dată în viaţa sa, întrebarea capitală: care este rostul existenţei noastre? Care este scopul? Pentru ce trăim? Nu se poate să nu ne punem această întrebare! Nu trăim la întâmplare sau pentru că s-a nimerit să fim şi noi pe lumea asta. Ca fiinţă gânditoare, înzestrată de Creator cu toate darurile spirituale pentru a putea înţelege, omul trebuie să caute sensul adevărat al existenţei sale. Aflarea răspunsului corect aduce împlinire, dă sens fiecărui lucru şi fiecărei etape din viaţa omului. Oricât de multe căutări va întreprinde omul pe plan spiritual de-a lungul vieţii, atunci când află calea adevărului, mulţumirea sufletească nu se poate descrie. Totul devine mult mai limpede, totul capătă sens, totul are un rost. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a căutat, prin tot ceea ce a făcut, să ne dăruiască răspunsuri la întrebările existenţiale care i-a frământat pe oamenii din toate timpurile. „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”(Marcu 10,17) – o întrebare care a răsunat de multe ori în peregrinările Domnului. De fiecare dată, Marele Învăţător a dat răspunsuri care ne răsună în suflete peste timp, mereu actuale, mereu valabile, mereu autentice.

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8,34) – iată unul dintre răspunsuri la întrebarea „ce să fac?”.Un răspuns plin de sensuri profunde. În primul rând Domnul Iisus subliniază darul libertăţii omului: „oricine voieşte” sau „de voieşte cineva”. Suntem fiinţe libere. Este marele privilegiu cu care am fost înzestraţi la creaţie. Dar şi marele punct de poticnire al oamenilor, care nu au ştiut să folosească bine libertatea. Această libertate, această autonomie ne-a fost dată tocmai pentru că deciziile importante să le luăm singuri, nesiliţi de nimeni, conştienţi de importanţa şi responsabilitatea fiecărei hotărâri. ”De voieşte cineva” arată faptul că Dumnezeu ne-a dat inclusiv liberatea de a-L urma sau de a nu-L urma! Este numai decizia noastră. Cu toate consecinţele ce decurg de aici. A-L urma pe Dumnezeu, pe Hristos, trebuie să fie neapărat un act liber şi conştient al fiecărui om! Nimic nu se poate face bine cu forţa, cu sila, fără libertate. Lucrurile impuse, silite, îl umilesc pe om, îi anulează statutul său de fiinţă creată după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,27). „De voieşte cineva să vină după Mine” – este o invitaţie la un act liber, responsabil, conştient.

Să se lepede de sine” – spune Mântuitorul mai departe. Un cuvânt greu, pe care mulţi nu l-au înţeles şi l-au răstălmăcit. Vorbim mai întâi de libertate, de acest dar care îl încununează pe om, pentru ca apoi să auzim cerându-ni-se să ne lepădăm de noi! Ce înseamnă oare această lepădare? Desigur, Mântuitorul nu a vrut să spună că trebuie să ne lepădăm de personalitatea noastră, de identitatea noastră. Să ne lepădăm de egoism, acesta este adevăratul sens al lepădării despre care ne vorbeşte Domnul. Să lăsăm deoparte tot ceea ce ne face să ne socotim centrul lumii, „buricul pământului”, să fim „plini de sine”. Este o invitaţie la smerenie. O coborâre din acea mândrie care i-a adus omului pierzania. Închipuindu-şi cum ar putea fi ca Dumnezeu (dar fără Dumnezeu!), primii oameni au decăzut din fericirea Paradisului, fericire care îşi avea izvorul numi în prezenţa lui Dumnezeu! Iisus ne dă cheia spre regăsirea Paradisului pierdut: să-L urmăm! Dar pentru aceasta trebuie, mai întâi, să ne lepădăm de mândrie, de orgoliul pierzător. De ceea ce ne face să ne gândim numai la noi, nu şi la ceilalţi. De aici şi îndemnul Mântuitorului de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine! (Luca 10,27). Este o lepădare care aduce reîntorcerea întru sine, regăsirea noastră dincolo de închipuirile orgolioase. Ne coborâm de pe soclul mândriei şi-L lăsăm acolo doar pe Dumnezeu! El este Singurul Adevăr pe care trebuie să-L urmăm.

Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” – este pasul cel mai important. Este urmarea lui Hristos în suferinţă, în moarte şi în Înviere, în umilinţă şi în slavă. Este asumarea adevăratului destin al vieţii noastre, destinul cel veşnic şi nu doar vremelnicia acestei vieţi atât de trecătoare. La fericirea veşnică nu putem ajunge decât prin Cruce! Crucea încercărilor, a suferinţelor, a greutăţilor pe care fiecare le are în viaţă. Ele sunt pietre de hotar spre mântuire. Trebuie să le purtăm. Crucea are multe sensuri, înţelesuri duhovniceşti. Dincolo de toate, Crucea va fi într-adevăr sistemul de coordonate al vieţii noastre. Axa în care se întâlnesc cerul şi pământul pentru fiecare suflet în parte. „A-ţi lua Crucea” înseamnă tocmai a-ţi accepta şi asuma destinul ceresc, acela al comuniunii cu Dumnezeu. Crucea este puntea care ne duce la El. Pentru că o alternativă viabilă nu există. Asta ne-o spune Domnul foarte clar: „căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Tot zbuciumul nostru pe acest pământ ar fi în zadar. Sufletul nostru este nepreţuit. Este darul cel mai de preţ pe care ni l-a dat Creatorul! Iar menirea noastră nu este alta decât de a fi alături de Dumnezeu. Urmându-L pe Hristos câştigăm o veşnicie!

Cântările bisericeşti exprimă aceste adevăruri în cuvinte pline de sensibilitate prin care cinstim Crucea Domnului:

Ca un soare luminezi cu razele tale pe cei din întuneric şi pe demoni îi alungi, prea împodobită Cruce!” (Cântarea a 4-a, Canonul 9)

Să purtăm Crucea lui Hristos şi să ne împodobim cu ea ca şi cu o cunună de slavă. Ea este pecetea şi plinătatea puterilor mântuirii. Ea este izvorul şi semnul biruinţei noastre. S-o ţinem în casele noastre şi de-a pururea să o purtăm în inimă şi pe piepturile noastre” (Sf. Ioan Gură de Aur).


Manuscrisele de la Marea Moartă pe internet

Septembrie 19, 2008

La sfârşitul lunii august, un anunţ al Autorităţii Israeliene a Antichităţilor avea să stârnească un mare interes pe marginea unora dintre cele mai celebre manuscrise ale antichităţii. Este vorba de manuscrisele de la Marea Moartă – cele mai vechi documente care conţin fragmente importante din cărţile Vechiului Testament, prima parte a Bibliei. Instituţia mai sus-menţionată a anunţat că aceste manuscrise, care au stârnit un interes extraordinar încă din momentul descoperirii lor, vor fi fotografiate şi postate pe internet, pentru a fi văzute de către oamenii din lumea întreagă. După 61 de ani de păstrare în cele mai severe condiţii de securitate, anunţul a fost primit cu bucurie de către toţi cei interesaţi de aceste documente foarte importante, despre care s-a scris mult în această perioadă. Aceste scrieri străvechi au fost descoperite cu totul întâmplător, în anul 1947 de către un păstor, într-o grotă de la Qumran, din apropierea Mării Moarte. Evenimentul a fost socotit drept una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea. Manuscrisele au fost păstrate de către Autoritatea Israeliană a Antichităţilor în condiţii de maximă securitate, accesul la acestea fiind mult limitat. Documentele au o importanţă istorică, religioasă, şi culturală extraordinară, fiind cele mai vechi texte cunoscute din Biblie.

Manuscrisele datează din secolele III î.Hr – I d.Hs.(aprox. 250 î.Hr. – 70 d.Hr) şi conţin extrase din toate cărţile Vechiului Testament, dar şi texte apocrife, care nu se găsesc în canonul Sfintei Scripturi. Cel mai valoros manuscris este exemplar integral din Cartea lui Isaia, una dintre cele mai importante cărţi profetice vechitestamentare. Au fost folosite tehnici ultramoderne de fotografiere, dezvoltate de specialiştii de la NASA, pentru a arhiva şi scoate la lumină miile de fragmente ale manuscriselor, care până în prezent nu au putut fi accesibile marelui public din cauza gradului mare de fragilitate. Textele, scrise în limbile ebraică şi aramaică, au fost scrise pe foi de papirus sau pe bucăţi de piele animală tăbăcită. O parte din acestea au fost expuse la Muzeul „Israel” din Ierusalim. Cele aflate într-o stare avansată de degradare, au fost restaurate după metode ştiinţifice moderne, pentru a opri procesul de deteriorare care le-a afectat după scoaterea lor la lumină. Sunt în jur de 900 de manuscrise, un număr destul de mare, ceea ce face şi mai dificilă studierea lor în totalitate.

Istoricii au stabilit că aceste manuscrise au aparţinut grupării esenienilor o sectă ascetică evreiască, care a avut un ecou deosebit în acea epocă. Esenienii au întemeiat una dintre cele mai vechi forme de viaţă ascetică, încă dinainte de naşterea creştinismului.

Importanţa manuscriselor este cu atât mai mare cu cât, în afară de textele sacre, ele cuprind şi o serie de informaţii deosebit de importante despre istoria poporului Israel, despre templul din Ierusalim înainte de distrugerea lui de către romani în anul 70 d.Hs., despre locurile sacre ale evreilor, un calendar solar, rugăciuni ale esenienilor, texte de interpretări biblice şi multe altele. Manuscrisele sunt foarte importante pentru studiile biblice, pentru stabilirea cu acurateţe a corectitudinii textului biblic, dar şi pentru istoria poporului Israel şi a Bisericii creştine în perioada ei de început. Probabil că cercetătorii vor scoate la iveală încă multe amănunte interesante.

Foto: Marea Moartă, numită astfel datorită salinităţii sale ridicate, care face imposibilă orice formă de viaţă în apele ei


„Oricine iubeşte o floare…”

Septembrie 17, 2008

Oricine iubeşte o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreşte-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer …

Oricine iubeşte seninul,
când soarele urcă-n eter,
oricine-şi înalţă suspinul,
când licăre-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer …

Oricine pe munţii albaştri
priveşte granitul sever,
oricine pe căi de sihaştri,
străbate păduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer …

Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blândului Miel,
acela e frate cu floare,
cu râul, cu munţii, cu marea,
şi-oriunde îl duce cărarea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

de Costache Ioanid (1912 -1987)