Urmarea lui Hristos (Duminica după înălţarea Sfintei Cruci)

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci este una dintre marile sărbători creştine. Cinstim Crucea Domnului şi prin ea cinstim Jertfa mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Crucea rămâne pentru toţi creştinii un simbol sfânt, altarul pe care s-a jertfit Hristos, semnul ceresc al mântuirii şi al renaşterii umanităţii. Este o sărbătoare importantă pentru creştini. De aceea ea este anunţată cu o săptămână mai devreme (Duminica dinaintea înălţării Sfintei Cruci), pentru a ne pregăti sufleteşte. După acestă sărbătoare, ca un ecou al binecuvântării acestei zile sfinte, duminica următoare este închinată tot Crucii Domnului – duminica după înălţarea Sfintei Cruci. Tema Evangheliei zilei este una cu totul deosebită: urmarea lui Hristos şi valoarea sufletului omenesc. Iată cuvântul Domnului:

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?  Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8,34-38).

Fiecare om îşi pune, măcar o dată în viaţa sa, întrebarea capitală: care este rostul existenţei noastre? Care este scopul? Pentru ce trăim? Nu se poate să nu ne punem această întrebare! Nu trăim la întâmplare sau pentru că s-a nimerit să fim şi noi pe lumea asta. Ca fiinţă gânditoare, înzestrată de Creator cu toate darurile spirituale pentru a putea înţelege, omul trebuie să caute sensul adevărat al existenţei sale. Aflarea răspunsului corect aduce împlinire, dă sens fiecărui lucru şi fiecărei etape din viaţa omului. Oricât de multe căutări va întreprinde omul pe plan spiritual de-a lungul vieţii, atunci când află calea adevărului, mulţumirea sufletească nu se poate descrie. Totul devine mult mai limpede, totul capătă sens, totul are un rost. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a căutat, prin tot ceea ce a făcut, să ne dăruiască răspunsuri la întrebările existenţiale care i-a frământat pe oamenii din toate timpurile. „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”(Marcu 10,17) – o întrebare care a răsunat de multe ori în peregrinările Domnului. De fiecare dată, Marele Învăţător a dat răspunsuri care ne răsună în suflete peste timp, mereu actuale, mereu valabile, mereu autentice.

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”(Marcu 8,34) – iată unul dintre răspunsuri la întrebarea „ce să fac?”.Un răspuns plin de sensuri profunde. În primul rând Domnul Iisus subliniază darul libertăţii omului: „oricine voieşte” sau „de voieşte cineva”. Suntem fiinţe libere. Este marele privilegiu cu care am fost înzestraţi la creaţie. Dar şi marele punct de poticnire al oamenilor, care nu au ştiut să folosească bine libertatea. Această libertate, această autonomie ne-a fost dată tocmai pentru că deciziile importante să le luăm singuri, nesiliţi de nimeni, conştienţi de importanţa şi responsabilitatea fiecărei hotărâri. ”De voieşte cineva” arată faptul că Dumnezeu ne-a dat inclusiv liberatea de a-L urma sau de a nu-L urma! Este numai decizia noastră. Cu toate consecinţele ce decurg de aici. A-L urma pe Dumnezeu, pe Hristos, trebuie să fie neapărat un act liber şi conştient al fiecărui om! Nimic nu se poate face bine cu forţa, cu sila, fără libertate. Lucrurile impuse, silite, îl umilesc pe om, îi anulează statutul său de fiinţă creată după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1,27). „De voieşte cineva să vină după Mine” – este o invitaţie la un act liber, responsabil, conştient.

Să se lepede de sine” – spune Mântuitorul mai departe. Un cuvânt greu, pe care mulţi nu l-au înţeles şi l-au răstălmăcit. Vorbim mai întâi de libertate, de acest dar care îl încununează pe om, pentru ca apoi să auzim cerându-ni-se să ne lepădăm de noi! Ce înseamnă oare această lepădare? Desigur, Mântuitorul nu a vrut să spună că trebuie să ne lepădăm de personalitatea noastră, de identitatea noastră. Să ne lepădăm de egoism, acesta este adevăratul sens al lepădării despre care ne vorbeşte Domnul. Să lăsăm deoparte tot ceea ce ne face să ne socotim centrul lumii, „buricul pământului”, să fim „plini de sine”. Este o invitaţie la smerenie. O coborâre din acea mândrie care i-a adus omului pierzania. Închipuindu-şi cum ar putea fi ca Dumnezeu (dar fără Dumnezeu!), primii oameni au decăzut din fericirea Paradisului, fericire care îşi avea izvorul numi în prezenţa lui Dumnezeu! Iisus ne dă cheia spre regăsirea Paradisului pierdut: să-L urmăm! Dar pentru aceasta trebuie, mai întâi, să ne lepădăm de mândrie, de orgoliul pierzător. De ceea ce ne face să ne gândim numai la noi, nu şi la ceilalţi. De aici şi îndemnul Mântuitorului de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine! (Luca 10,27). Este o lepădare care aduce reîntorcerea întru sine, regăsirea noastră dincolo de închipuirile orgolioase. Ne coborâm de pe soclul mândriei şi-L lăsăm acolo doar pe Dumnezeu! El este Singurul Adevăr pe care trebuie să-L urmăm.

Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” – este pasul cel mai important. Este urmarea lui Hristos în suferinţă, în moarte şi în Înviere, în umilinţă şi în slavă. Este asumarea adevăratului destin al vieţii noastre, destinul cel veşnic şi nu doar vremelnicia acestei vieţi atât de trecătoare. La fericirea veşnică nu putem ajunge decât prin Cruce! Crucea încercărilor, a suferinţelor, a greutăţilor pe care fiecare le are în viaţă. Ele sunt pietre de hotar spre mântuire. Trebuie să le purtăm. Crucea are multe sensuri, înţelesuri duhovniceşti. Dincolo de toate, Crucea va fi într-adevăr sistemul de coordonate al vieţii noastre. Axa în care se întâlnesc cerul şi pământul pentru fiecare suflet în parte. „A-ţi lua Crucea” înseamnă tocmai a-ţi accepta şi asuma destinul ceresc, acela al comuniunii cu Dumnezeu. Crucea este puntea care ne duce la El. Pentru că o alternativă viabilă nu există. Asta ne-o spune Domnul foarte clar: „căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”. Tot zbuciumul nostru pe acest pământ ar fi în zadar. Sufletul nostru este nepreţuit. Este darul cel mai de preţ pe care ni l-a dat Creatorul! Iar menirea noastră nu este alta decât de a fi alături de Dumnezeu. Urmându-L pe Hristos câştigăm o veşnicie!

Cântările bisericeşti exprimă aceste adevăruri în cuvinte pline de sensibilitate prin care cinstim Crucea Domnului:

Ca un soare luminezi cu razele tale pe cei din întuneric şi pe demoni îi alungi, prea împodobită Cruce!” (Cântarea a 4-a, Canonul 9)

Să purtăm Crucea lui Hristos şi să ne împodobim cu ea ca şi cu o cunună de slavă. Ea este pecetea şi plinătatea puterilor mântuirii. Ea este izvorul şi semnul biruinţei noastre. S-o ţinem în casele noastre şi de-a pururea să o purtăm în inimă şi pe piepturile noastre” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Un răspuns la Urmarea lui Hristos (Duminica după înălţarea Sfintei Cruci)

  1. elisa spune:

    Oamenii dau o mai mare insemnatate Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul,
    decat Persoanei Lui.De ce?
    Se vorbeste asa de mult in popor de Cruce,dar rar i-am auzit vorbind de Matuitorul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: