Hristos – „Semănătorul Iubirii”

  Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în anii pe care i-a petrecut în mijlocul oamenilor, a răspuns în multe chipuri la cele mai importante întrebări ale umanităţii. Omul este de altfel singura fiinţă gânditoare şi întrebătoare dintre toate creaturile lui Dumnezeu. Înzestrat cu raţiune, omul nu poate trăi fără să-şi pună întrebări despre sine şi despre lume, despre sensul existenţei, despre rostul nostru pe acest pământ. La toate a încercat să dea răspunsuri, dar au rămas mereu multe „de ce”-uri  la care nu a ştiut să răspundă. Prin învăţăturile Sale, prin pilde, parabole şi cuvântări, Domnul Iisus a oferit răspunsuri extraordinare, răspunsuri existenţiale, mereu valabile. Şi care ne dăruiesc Adevărul cel veşnic al Împărăţiei lui Dumnezeu. Omul poate să răspundă acestui Adevăr sau poate să nu-i răspundă, să-l accepte sau să-l respingă. Libertatea este un alt dar cu care a fost înzestrat („Doamne… cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi” – Psalmul 5, 12). Chiar dacă de multe ori a folosit acest dar în mod dezastruos, distructiv.

Duminica a 21-a  după Rusalii ne readuce în memorie una dintre cele mai profunde parabole ale Mântuitorului: pilda semănătorului. O parabolă care ne explică din plin tocmai ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, oamenii, prin Fiul Său întrupat, pentru a ne mântui din moarte şi păcat. Nu toţi au înţeles mesajul Său şi nici opera pe care a înfăptuit-o în mijlocul acestei lumi în care voinţa omului a adus răul, moartea, suferinţa. Iată cum este relatată această parabolă în Evanghelii:

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Luca 8, 5-15).

 Însuşi Mântuitorul a explicat textul parabolei. Semănătorul este chiar Dumnezeu, iar sămânţa este Cuvântul Său, Evanghelia Împărăţiei, „vestea cea bună”  a mântuirii ce ne-a venit prin Fiul. Însuşi Fiul era Cuvântul, Logosul divin cel veşnic: „şi Cuvântul S-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” ( Ioan 1,14). De aceea, tot ceea ce El ne-a spus este chiar Adevărul după care omul a însetat dintotdeauna. Adevărul care le explică pe toate. Ogorul pe care Semănătorul a aruncat sămânţa Sa, este chiar lumea aceasta. Noi, oamenii suntem ogorul pe care Hristos a aruncat sămânţa Cuvântului Său. Numai că ea a rodit în mod diferit, după cum şi firea oamenilor este atât de diferită:

·         Sămânţa căzută lângă drum reprezintă pe cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar vine diavolul şi fură sămânţa din inima lor. Aceştia sunt cei indiferenţi, cei dezinteresaţi, cei cărora păcatul le-a întunecat gândirea şi nu pricep, dar nici nu vor să priceapă cuvântul lui Dumnezeu! Ei nu mai sunt pământ bun pentru că nu-şi mai aparţin. Răul şi necredinţa stăpânesc în inima lor. Lăsat să intre în inima omului, păcatul strică ogorul cel bun  şi-l face neroditor. Face din inima omului un teren sterp. Aceasta este lucrarea diavolului, să strice inima omului spre nerodire!

·         Sămânţa căzută pe loc pietros sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu şi îl primesc cu bucurie dar când vine o încercare peste dânşii se leapădă repede, pentru că nu au rădăcină adâncă. Aceştia sunt oamenii superficiali, entuziaşti la început, care repede primesc dar repede se şi leapădă. Oameni fără greutate.

·         Sămânţa căzută între spini, sunt aceia care primesc Cuvântul dar spinii sufocă sămânţa care încolţeşte şi ajung să nu mai dea roadă. Acestia sunt oamenii prea mult implicaţi în cele ale lumii, oamenii care aleargă numai după averi, plăceri şi alte deşertăciuni pe care pun foarte mult preţ. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu este mereu pe locul doi. Sunt oamenii care nu au înţeles niciodată care sunt adevăratele priorităţi ale vieţii, care este rostul adevărat al vieţii noastre. Ei sunt numiţi „suflete stăpânite de înghimpoasele griji ale veacului”.

·         Sămânţa căzută în pământ bun sunt acei oameni care aud Cuvântul lui Dumnezeu, îl înţeleg, îl primesc cu toată inima şi aduc roadă bună cu răbdare şi statornicie.

Parabola este simplă şi uşor de înţeles. Totuşi, ea ne ridică o serie de întrebări, la care tot Domnul ne răspunde. Unii oameni au înţeles din această parabolă că numai unii sunt predestinaţi să fie pământul cel bun şi roditor. Ori acest lucru nu rezultă nici pe departe din pilda semănătorului! Predestinarea este doar o încercare a omului de a eluda responsabilitatea alegerilor şi a faptelor noastre. E simplu să dai vina pe Dumnezeu pentru ceea ce ai ales singur, pentru ceea ce ai hotărât cu bună ştiinţă şi în deplină libertate.

Dacă nu dau vina pe Dumnezeu, alţi oameni dau vina pe diavol! Aşa au făcut şi primii oameni. Eva a dat vina pe … şarpe, pe  amăgitorul!  Însuşi numele său – diavolos – înseamnă „cel care dezbină”, căci asta este tot ceea ce poate să facă: să amăgească, să păcălească, să bage zâzanie şi dezbinare între oameni, dezbinare în inima lor şi dezbinare între om şi Creatorul său. Numai că omul este cel care alege, cel care ia o hotărâre, cel care decide! Vina îi aparţine. Responsabilitatea este numai a lui! Iar scuzele nu au niciun rost. Însuşi Mântuitorul a fost supus ispitirii diavolului (Matei 4,1-11). Deşi ştia Cine este, el şi-a dus rolul de dezbinător până la capăt. Nu s-a ruşinat de Domnul, pentru că diavolul nu are nicio ruşine şi asta îl învaţă şi pe om! Cei ce resping Cuvântul lui Dumnezeu, cei ce batjocoresc cele sfinte, cei care nesocotesc învăţătura Domnului fără nicio ruşine, nu sunt nici pe departe luminaţi, inteligenţi sau oameni liberi, aşa cum se pretind a fi. Sunt doar nişte bieţi discipoli ai celui mai mare neruşinat, care este diavolul! Nici nu îşi dau seama cât de mult greşesc, cât de mult au de pierdut. Pentru că ajung să piardă totul! Prin propira lor alegere, pe mâna lor. Mântuitorul ne-a arătat prin această experienţă că putem să ne împotrivim diavolului. Că alegerea ne aparţine în exclusivitate. Înaintea sa dreptul Iov şi mulţi alţi drepţi şi sfinţi din vechime au dovedit acelaşi lucru.

Alţii dau vina pe grijile vieţii, pe necazuri, probleme, frământările de zi cu zi. Putem fi copleşiţi de griji şi necazuri, dar niciodată într-atâta încât să nu putem trimite măcar un gând spre Cel de Sus! O vorbă românească spune atât de bine: „nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă!”. Pentru că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem duce. Se poate găsi mereu timp şi pentru sufletul nostru. Pentru că el este cu mult mai important decât grijile pentru care ne irosim cel mai adesea. „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16,26) – iată un adevăr pe care îl uităm adesea.

E important să fim pământul cel bun şi roditor. Să fim cu inimă bună şi curată, următori ai lui Dumnezeu întru toate.  Ce estraordinară ar fi lumea aceasta dacă toţi oamenii ar fi  pământ bun şi roditor, dacă toţi ar rodi cu credinţă şi iubire fapte bune, fapte care ne unesc unii cu alţii şi care ne apropie de Dumnezeu pentru veşnicie. Însuşi Mântuitorul şi-a arătat prin această parabolă mâhnirea că nu toţi oamenii înţeleg Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Avea să cunoască atât de dureros respingerea, răutatea, ura cumplită, ne-iubirea oamenilor. Chiar dacă suferiţa Sa a fost mântuitoare pentru întreaga umanitate, nu doar pentru unii.

Ceea ce contează cu adevărat în această parabolă este pământul! Adică inima omului. Cuvântul lui Dumnezeu – sămânţa – este aceeaşi pentru toţi. Este sămânţă bună şi roditoare, pe care Semănătorul a semănat-o cu mult sârg. Întâi El Însuşi, apoi slujitorii Săi care au fost trimişi să pregătească bine ogorul acestei lumi.

Alegerea este însă a noastră! „Cine are urechi de auzit, să audă!” (Matei 13,9).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: