Pelerin pe meleaguri româneşti (II)

Pelerinaj la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi

 Sunt locuri binecuvântate în ţara noastră, care atrag an de an mulţimi impresionante de oameni. Dacă cineva şi-ar propune să adune atâţia oameni la un loc, cu greu ar putea să reuşească, iar dacă ar face-o, asta ar presupune eforturi extraordinare. Dar când o asemenea mobilizare de oameni, din toate colţurile ţării şi de peste hotare, se întâmplă din propria dorinţă a acestor oameni, din acţiunea unor resorturi interioare ce ţin de credinţă, de dorinţa fierbinte a unei întâlniri cu Dumnezeu şi sfinţii Săi, o astfel de adunare de oameni este cu atât mai impresionantă.

 De la Revoluţie încoace, ne-am obişnuit că în miez de toamnă să auzim de marele praznic al Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi (14 octombrie) şi de toate manifestările religioase care însoţesc această sărbătoare, an de an tot mai impresionante. Este bine ştiut că Sfânta Parascheva se bucură de o cinstire deosebită la români, fiind una dintre cele mai iubite persoane sfinte din tradiţia creştină ortodoxă. Viaţa sa cu totul excepţională, închinată numai slujirii lui Dumnezeu şi ajutorării aproapelui, va rămâne mereu un exemplu de viaţă creştină autentică, de urmare a lui Hristos, de viaţă întru credinţă, har şi adevăr. Pentru că Dumnezeu a însemnat cu multe minuni rămăşiţele sale pământeşti, mulţi suferinzi se duc la Sfânta Parascheva, rugându-se lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintei.

Pentru zona Moldovei, dar nu numai, Sfânta Parascheva este socotită o adevărată ocrotitoare. Din anul 1641 – când a fost adusă în ţinutul Moldovei de către Domnitorul Vasile Lupu, românii au cercetat-o cu multă credinţă şi evlavie, convinşi că rugăciunile ei, în ceruri, sunt bine primite şi ascultate de către Dumnezeu.  Viaţa Sfintei Parascheva a împresionat şi inspirat generaţii la rând de creştini. Exemplul ei de bunătate, de credinţă, de generozitate şi jertfelnicie, a fost o pildă vie pentru atâţia alţi oameni ce s-au străduit să fie următori ai lui Dumnezeu pe calea sfinţeniei.

 Moaştele Sfintei Parascheva au sălăşluit multă vreme în minunatul lăcaş al bisericii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitorie de seamă a marelui Voievod Vasile Lupu.  Din dorinţa marelui Mitropolit Veniamin Costachi al Moldovei, aveau să se înceapă în anul 1826 lucrările la noua Catedrală mitropolitană din capitala Moldovei, lucrări care au durat până în 1887. Pictura a fost realizată de cunoscutul pictor Gheorghe Tattarescu, iar la slujba de sfinţire au luat parte regele Carol I şi regina Elisabeta.  În acest sfânt lăcaş aveau să fie aduse moaştele Sfintei Parascheva, unde se găsesc până astăzi. Milioane de pelerini calcă pragul acestei măreţe catedrale, an de an.

Anul acesta, pelerinajul credincioşilor a început încă de săptămâna trecută. Chiar dacă afară a fost destul de frig, mai ales noaptea, oameni veniţi din toate colţurile ţării au aşteptat cu îndelungă răbdare întâlnirea cu Sfânta! Este o dorinţă impresionantă. Este o credinţă care te cutremură. Nu poţi să fii impasibil la asemenea manifestări ale credinţei la aceşti oameni. Indiferent de motivele care îi adună la Iaşi, fiecare cu dorinţele, problemele sau necazurile lui, vedem că oamenii Îl caută pe Dumnezeu! În această lume bulversantă, derutantă prin modul în care valorile autentice sunt răsturnate şi înlocuite de non-valori, întoarcerea oamenilor spre Dumnezeu, spre credinţă, spre valorile creştine autentice, poate să fie un semn bun al redresării morale a acestui neam care a rezistat în vitregiile istoriei prin credinţa în Dumnezeu.

 

La Catedrala Mitropolitană din Iaşi vor fi aduse anul acesta şi moaştele Sfântului Ierarh Nifon – Patriarhul Constantinopolului, figură sfântă a istoriei creştinismului românesc, căci de numele lui se leagă multe dintre eforturile de organizare a Bisericii din Ţara Românească (sec. XV-XVI). Viaţa Sfântului Nifon (vezi AICI) a fost recunoscută ca un ca fiind sfântă încă de atunci, el fiind canonizat de către Patriarhia Ecumenică în anul 1517. Se vor face procesiuni prin Iaşi, cu moaştele celor doi mari sfinţi. În ziua praznicului Sfintei Parascheva se va oficia Sfânta Liturghie arhierească la Catedrala Mitropolitană. Va fi o zi de mare bucurie duhovnicească şi binecuvântare spirituală pentru toţi cei prezenţi, pentru ţara noastră.

6 răspunsuri la Pelerin pe meleaguri româneşti (II)

  1. Alexander spune:

    Doamne ce a ajuns tara asta.

  2. Alex Androne spune:

    Bun venit Alexander!
    Păi ce să ajungă ţara asta? Doar ne uităm în jur şi aflăm răspunsul! Depinde de noi toţi să o facem mai bună. Doamne ajută-ne, aşa să fie!

  3. Alexander spune:

    da. buna atitudinea ta . depinde de noi.
    ” Fii tu schimbarea care vrei sa o vezi in lume” – sa nu avem asteptari ca altii sa fie mai buni. Noi sa facem o diferenta.

    fara sa ofensez pe nimeni . vreau sa spun cu dragoste si blandete ca – Dumnezeul meu nu este o mumie mantuitoare. Eu stiu ca Domnul meu este viu. Stiu ca Rascumparatorul meu este viu. Si nu avem nevoie de racle,oseminte, oase, trupuri sfine, caci noi „toti cei care pretindem ca suntem crestini” vorbim direct cu Domnul Isus Hristos.

  4. Alex Androne spune:

    Dragă prietene,
    Îţi mulţumesc pentru vizita ta pe aici. Mă bucur mult pentru fiecare vizitator al acestei pagini şi sper din suflet ca puţinul pe care îl află aici să fie de folos, fie şi doar un pic. Nu am pretenţia că cele scrise sunt în cea mai deosebită formă, stil sau rigoare ştiinţifică. Nici nu mi-am propus acest lucru. Sunt alte pagini ale unor oameni deosebiţi care fac foarte bine acest lucru, potrivit pregătirii lor de excepţie.
    „Ora de religie” îşi propune să înfăţişeze anumite repere spirituale ale creştinismului ortodox: sărbători, personalităţi, sfinţi, locuri sfinte, evenimente, cărţi, probleme de dezbătut, poezii creştine… Cam astea, în general. Cele scrise nu se adresează exclusiv ortodocşilor, pentru că dincolo de toate diferenţele care se regăsesc între „familiile”din lumea creştină, cu toţi suntem şi trebuie să rămânem „fraţi creştini”. Fiecare ne naştem în familia, poporul, tradiţia şi credinţa în care ne-a rânduit Dumnezeu. Este normal să preţuim cele ce ţin de identitatea proprie. Ele ne fac să fim ceea ce suntem şi de aceea sunt atât de importante. Desigur, dacă ajungem să cunoaştem şi pe alţi semeni care mărturisesc credinţa într-un mod diferit, nu trebuie să facem din aceasta un prilej de răfuială sau de critică la adresa a ceea ce ei cred sau respectă, fiecare în felul său, al tradiţiei de care aparţine şi potrivit percepţiei proprii asupra acestor aspecte ale credinţei. S-ar putea să nu fim de acord cu unele aspecte. S-ar putea la fel de bine să nu le înţelegem chiar noi. Am putea încerca măcar să respectăm obiceiurile celorlaţi, credinţa lor aşa cum o înţeleg. Nu vom putea noi să dezrădăcinăm ceva ce ţine de timpuri şi tradiţii ancestrale. Am putea la fel de bine să încercăm să vedem pe ce se bazează ceea ce cred şi putem face asta fără resentimente şi prejudecăţi. Atunci când ne lăsăm cuprinşi de sentimente de superioritate, în mod sigur suntem supuşi greşelii! Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat aşa de bine că nu trebuie să lăsam să se întâmple astfel de diferenţieri pe pretenţii de superioritate. Biserica e UNA şi e a lui Hristos, nu-i doar a unora sau a altora!

    Şi acum să revin la problema în sine. Da, aşa este! Închinarea, adorarea I se cuvine numai lui Dumnezeu, Unul în Treime.Lui Îi aducem singura şi totala noastră închinare! Şi aici nu mai e nimic de adăugat, căci este clar pentru toţi. De la începuturile Bisericii lui Hristos, primii creştini au arătat un respect deosebit pentru cei socotiţi „eroii credinţei” – martirii care şi-au dat viaţa pentru credinţă, pentru Hristos. Sacrificiul lor era modul în care ei au înţeles să-I urmeze lui Hristos în suferinţă şi în moarte. După ce erau ucişi, în chinuri groaznice, ceilaţi creştini care supravieţuiseră, luau cu mult respect rămăşiţele lor pământeşti şi le păstrau cu multă cinstire. Mai târziu le-au pus în biserici, ca „amintiri”sfinte ale acestor eroi. Cinstindu-le, ei omagiau pe cei ce muriseră pentru credinţă. Şi o făceu cu convingerea că sufletele lor sunt vii, sunt în ceruri alături de Domnul şi că acolo ei se roagă pentru cei ce sunt în viaţă în această lume. Sfinţii sunt „prietenii lui Dumnezeu”, oamenii care au urmat pe Domnul într-un mod deosebit. Ei sunt cei care au „reuşit” să ajungă la acel ideal spre care trebuie să tindem fiecare. Îi cinstim (nu îi adorăm!, adorarea este numai a Domnului!) şi îi pomenim în rugăciunile noastre. Rămăşiţele lor pământeşti ne amintesc de cei ce au fost, de aceste „fiinţe dragi” ale Bisericii. Îi invocăm ca să ne „pună o vorbă bună” la Acela lângă care ei au reuşit să ajungă ca nişte oameni sfinţi.

    Un elev a spus odată că la cimitir arătăm respect deosebit faţă de mormintele celor dragi care odihnesc acolo. Dacă sărutăm crucea sau chiar mormântul lor, o facem pentru că le cinstim memoria. Îi cinstim şi îi iubim pe ei! Nu sărutăm …oase sau mumii! Cu cât mai mult cele ce au aparţinut unor oameni deosebiţi? Această tradiţie a cinstirii Sfintelor Moaşte nu este o „invenţie” stupidă. Iar dacă de atât de multă vreme ea este respectată de atât de mulţi creştini, eu cred că acest lucru înseamnă mult. Istoria e plină de exemple care relatează cinstirea acestor „relicve sfinte”. Desigur că tot istoria consemnează şi devierile la care au ajuns oamenii prin această practică, căci unii au făcut şi greşeli. S-au scris şi multe cărţi, opere ale marilor Părinţi şi Scriitori creştini. Şi ei au explicat temeiurile acestei tradiţii şi cum trebuie ea înţeleasă corect şi nu ca o …idolatrie. Atâtea generaţii pentru care respectul faţă de Sfintele Moaşte şi Sfinţi au fost un mod de exprimare a credinţei în Dumnezeu, nu cred că au fost nişte generaţii de ignoranţi şi rătăciţi. E vorba de însăşi Tradiţia milenară a Bisericii celei nedespărţite.
    Chiar şi între creştinii de rit răsăritean, sunt unii care nu aderă la această practică. Dar nici nu au o atitudine ostilă, respingătoare, faţă de cei ce respectă această tradiţie. Pentru că pot să-i înţeleagă pe aceştia şi să-i respecte.

    Iubite frate creştine. Nu am vrut să fac aici o lecţie, departe de mine acest gând. Am vrut doar să ofer câteva motive de gândire, de meditaţie, la acele cuvinte din ultimul comentariu. Mi s-au părut cam dure şi nu foarte potrivite. Scuze, nu este o critică, ci un îndemn creştinesc la bună înţelegere şi respect unii faţă de alţii. Am cunoscut oameni de multe confesiuni. Şi i-am admirat mereu pe aceia care au ştiut să găsescă „punţi” între inimi cu toţi oamenii, dincolo de cele ce ne separă într-un fel sau altul!

    Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toţi, pentru ca să ajungem „sfinţi şi bineplăcuţi Lui” întru Împărăţia cea cerească!

  5. Alexander spune:

    Şi i-am admirat mereu pe aceia care au ştiut să găsescă „punţi” între inimi cu toţi oamenii, dincolo de cele ce ne separă într-un fel sau altul!

    Am citit atent tot. Recunosc ca mi-a prins bine. Cand eram mic doream sa devin preot ortodox.
    Multumesc si apreciez rabdarea in elaborarea raspunsurilor.

    Mult har.

  6. Alex Androne spune:

    Doamne ajuta! Te mai astept pe aici cu bucurie, Alexander. Imi pare bine daca am putut sa ofer cat de putin ceva de folos. Dumnezeu sa ne aiba in paza Sa pe toti!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: