Hristos – Viaţa noastră cea veşnică

iair Nenumărate au fost minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul nostru Iisus Hristos în timpul anilor de activitate în mijlocul oamenilor. Cuvântările Sale uimeau mulţimile, nimeni nu mai vorbise asemenea Lui! Dar faptele Sale, miracolele pe care le săvârşea la tot pasul…. acelea au fost mai presus de tot ceea ce făcuse vreun om vreodată! De aceea se întrebau: ”Cine este Omul acesta?”. Şi pe bună dreptate se întrebau, pentru că toţi cei ce fuseseră martorii minunilor vedeau o putere extraordinară care lucra în persoana acestui Om cu totul deosebit. Din răutate, unii spuneau cârtind pe la colţuri că Iisus lucrează cu puteri demonice. Cei ce recunoşteau că Domnul Iisus făcea din iubire toate acele fapte, spre binele oamenilor aflaţi în suferinţă, mărturiseau că întru toate acele fapte este puterea lui Dumnezeu, iar Cel ce le face este Omul lui Dumnezeu!  Vreun prooroc, un om sfânt, un trimis al Cerului sau… poate chiar Mesia cel mult aşteptat? Erau întrebări fireşti. Oamenii vedeau, se minunau şi voiau să înţeleagă. Răspunsurile aveau să vină tot de la Domnul, atât prin cuvânt, cât şi prin alte fapte. Şi-a arătat puterea asupra naturii umane, asupra puterilor malefice ce o înrobise de multe ori, asupra suferinţelor, bolilor, durerilor de tot felul. Oriunde apărea Marele Învăţător, mulţimile se îngrămădeau aducând în faţa Acestuia pe cei suferinzi. Multe dintre aceste minuni sunt relatate în Evanghelii. Multe vor fi rămas nescrise. Asupra tuturor Mântuitorul se apleca cu nesfârşită răbdare şi compasiune. Dumnezeu Cel întrupat vedea suferinţa creaturilor Sale, lucrarea răului între oameni şi în această lume pe care El a creat-o din iubire. De aceea a venit chiar aici, ca un Mântuitor, ca un Salvator al întregii creaţii. Fiecare minune săvârşită a mărturisit despre Iubirea divină şi despre puterea dumnezeiească a Domnului Iisus – Omul Dumnezeu!  Lecţiile mântuirii nu au fost predate de Domnul în palate, nici pentru elitele vremii, ci pentru oamenii simpli, pentru aceia care însetau într-adevăr după cunoaşterea lui Dumnezeu. În praful drumului Nainului, pe Muntele Fericirilor, pe creasta Taborului, în apele limpezi şi sărace ale Ghenizaretului, în cimitirul Gherghesenilor şi mai ales pe înălţimea Golgotei, în aceste locuri s-a revelat puterea şi Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni! În tot ceea ce a făcut, Mântuitorul nu a căutat spectacolul , senzaţionalul cu orice pret. Nu de aplauze ducea lipsă Hristos. El era Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi nu ducea lipsă de nimic. Voia să le descopere oamenilor taina mântuirii!

Toate minunile au fost extraordinare, însă câteva dintre ele au răsturnat cu totul orice înţelegere omenească. Iar acestea au fost învierile din morţi! Fapte dumnezeişti, care au depăşit chiar şi cele mai de netrecut bariere. Iar moartea este o barieră de netrecut. Odată ce omul trece în tărâmul celălalt  nimeni şi nimic nu mai poate să schimbe ceva. Domnul Iisus a arătat că poate şi aşa ceva, uimindu-i pe toţi cei de faţă, făcându-i să se cutremure în faţa acestei puteri dumnezeieşti. În Sfintele Evanghelii au rămas consemnate trei învieri săvârşite de Mântuitorul: fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi prietenul Lazăr din Betania. Duminica a 24-a după Rusalii ne reaminteşte de una dintre aceste învieri săvârşite de Domnul Iisus – învierea fiicei lui Iair. Iată cum relatează Evanghelia după Luca această minune:

Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Luca 8, 41-56).

O relatare cutremurătoare! Un episod plin de tragism care sensibilizează până şi cea mai împiertită inimă. Scriptura ne aminteşte numele unui tată: Iair. Era mai marele sinagogii, deci un om de seamă în localitatea sa. Numai că el este pomenit aici într-un moment când trecea printr-o mare încercare: moartea fiicei sale. Propovăduitor al Legii lui Dumnezeu, Iair a lăsat deoparte rigorismele demnităţii sale şi a ieşit în calea Mântuitorului strigându-şi deschis, cu disperarea unui părinte îndurerat, moartea fiicei sale, unicul său copil! Dinaintea unei astfel de încercări, orice mândrie dispare, convenţiile sociale se arată deşarte şi fără sens, moartea fiind cea mai dură dintre demascările pe care le suferim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Înainte de orice alte considerente sociale, Iair a venit la Domnul ca un tată. I-a cerut smerit ajutorul. L-a cerut din toată inima şi cu toată credinţa şi nădejdea. Iar Domnul a văzut şi credinţa şi dragostea şi l-a încurajat chiar şi când ceilalţi îi aduseseră bietului tată vestea că fetiţa murise: “Nu te teme; crede numai! (Copila) n-a murit, ci doarme”. De fapt spunea un mare adevăr pe care noi, oamenii, lăsându-ne cuprinşi de durerea despărţirii de cei dragi, îl uităm: anume că moartea nu este un sfârşit definitiv, ci doar un somn, o odihnă, o despărţire temporară. Totul este numai să credem! Ori tocmai aceasta ne lipseşte…

Înainte de a ajunge la casa lui Iair, Domnul Iisus a vindecat o femeie bolnavă de 12 ani de zile. Aceasta nu a îndrăznit să-L abordeze pe Domnul ruşinându-se şi din cauza suferinţei sale femeieşti. Doar s-a atins, într-ascuns, de hainele Lui. Suferinţa cronică şi chinuitoare a femeii a încetat îndată, iar Mantuitorul i-a cerut să îndrăznească, lăudând credinţa ei puternică: «Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!» (Luca 8, 48). Este binecunoscut de către credincioşii ortodocşi că, printr-o lungă tradiţie, gestul femeii de a se atinge de marginea hainei lui Iisus a fost repetat de generaţii de-a rândul, fiindcă mulţi se ating de veşmintele preotului atunci când acesta iese cu Cinstitele daruri la Sfânta Liturghie. Cu gândul la gestul acelei femei de demult.

La casa lui Iair, Domnul Iisus avea să se lovească de ironia celor care vedeau zadarnică venirea sa, din moment ce fetiţa murise deja. Mântuitorul nu a încetat să-I încurajeze pe bieţii părinţi, distruşi de nenorocirea ce venise asupra lor. Singur Domnul a mers cu iubirea şi compasiunea până la capăt. Vrând parcă să ne spună că Dumnezeu nu ne lasă niciodată la greu, că El este mereu alături de noi, chiar şi când ni se pare că nu mai e nimic de făcut! Mai ales atunci ne este alturi, cerându-ne să îndrăznim şi să credem! Doar strigând-o, copila s-a ridicat ca dintr-un somn, părinţii ei rămânând încremeniţi de uimire şi de bucurie (Luca 8, 56). Ca şi în alte situaţii, Mântuitorul le-a cerut să nu spună nimănui nimic (Luca 8, 56), dar această mare minune nu putea să rămână ascunsă. Prin intermediul Sfinţilor Evanghelişti a ajuns să fie cunoscută şi de către noi, cei de astăzi, creştinii care ne închinăm Celui ce are putere şi asupra vieţii şi asupra morţii.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe tânăra fiică a lui Iair, cum a înviat pe tânărul din Nain şi cum a înviat pe Lazăr, tot aşa va face El prin puterea Lui şi cu noi, la Învierea cea de apoi, când vom fi vii trupeşte şi sufleteşte, după cum Însuşi ne-a spus. Dacă nu avem credinţa aceasta, înseamnă că nu avem suficientă credinţă! Dacă avem credinţa aceasta, vom fi fericiţi şi în această viaţă şi dincolo de moarte. Fiecare dintre noi suntem în aşa fel creaţi încât uneori nu ne vine să credem că vom muri. Ştim că suntem muritori, dar nu ne vine uşor să acceptăm acest adevăr. De ce? Pentru că noi am fost creaţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere! Nouă, oamenilor, ne-a spus Domnul Hristos aşa cum i-a spus şi Martei: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “(Ioan 11,25).

pascha

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: