Depărtarea de Dumnezeu

Duminica a 29-a după Rusalii ne reaminteşte de una dintre cele mai cutremurătoare minuni ale Domnului: vindecarea celor zece leproşi. Zece oameni care sufereau cumplit, condamnaţi pe viaţă de către semenii lor, primesc de la Domnul o nouă şansă. Ba chiar o nouă viaţă! Iată cum ne relatează Sfântul Luca această întâmplare dumnezeiască:

„Intrînd într-un sat, L-au întîmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzîndu-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe cînd ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzînd că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pămînt la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzînd, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit”.(Luca 17,12-19).

Un episod cutremurător! Lepra era o boală cumplită a acelor vremuri. Fiind deosebit de contagioasă, cei bolnavi erau alungaţi din comunitate, trăind în singurătate şi suferinţă, izolaţi de familii şi de comunităţile în care trăiseră. Mai mult decât durerea, era acea îndepărtare de cei dragi. Cei bolnavi stăteau împreună prin locuri izolate, bântuind ca nişte stafii, ocolindu-i pe oameni, evitând să-şi arate chipurile desfigurate de boala care le măcina trupul. Viaţa acestor oameni era o adevărată tragedie, care reflecta din plin suferinţa omenirii întregi care aştepta un Mântuitor, un Salvator. Întâlnirea celor zece leproşi cu Domnul Iisus avea să fie tocmai o eliberare dumnezeiască dintr-o grea robie. Numai că nu toţi dintre cei zece au şi conştientizat ceea ce Hristos a făcut cu ei. Când L-au văzut pe Domnul, de departe venind, ei au stat deoparte, pentru că se ştiau bolnavi. Domnul nu i-a vindecat imediat, ci i-a trimis la preoţi. Pe cale ei au văzut miracolul vindecării şi s-au bucurat nespus. Numai că, nouă dintre ei au rămas tot ….departe de Domnul, în loc să-L caute, să-I mulţumească, să-I arate recunoştinţa pentru miracolul eliberării lor din greaua suferinţă, pentru readucerea la viaţă. Numai unul, şi acela străin de neam, s-a întors către Vindecătorul său şi I-a căzut la picioare mulţumindu-I din inimă. Ne putem imagina mâhnirea Domnului faţă de nerecunoştinţa celorlaţi. De aceea a ţinut să sublinieze credinţa samarineanului recunoscător, pentru că el fusese singurul care a recunoscut miracolul pe care Dumnezeu îl făcuse cu dânsul. A recunoscut că numai puterea lui Dumnezeu putuse să-i alunge o asemenea grea boală în care zăcuse până atunci. A recunoscut nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de nevrednicii oameni, pe care a venit să-i salveze din moarte, suferinţă şi păcat. A recunoscut şi a ţinut să-I mulţumească! Căci recunoştinţa faţă de toate binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu este nu numai o datorie, ci şi o dovadă a iubirii noastre faţă de Părintele ceresc, faţă de Tatăl nostru! Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate, ajungi să le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi doar cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu şi cu fondul ei, care este darul lui Dumnezeu, harul cu care ne sfinţeşte, ne binecuvintează şi ne înalţă. Iar Dumnezeu primeşte întotdeauna mulţumirea noastră, când aceasta este făcută din toată inima, pentru că El este Dumnezeul iubirii.

Depărtarea de Dumnezeu este o boală grea a umanităţii. Astăzi mai grea ca oricând! Şi este mai gravă decât o lepră. Pentru că afectează nu numai trupul, cât mai ales sufletul oamenilor! Ne îndepărtăm tocmai de Acela întru care ne putem găsi fericirea, împlinirea, vindecarea şi adevărata libertate! Ne izolăm de Cer, de semeni şi chiar de noi înşine. Putem să dobândim tot ceea ce ne-am dorit, din punct de vedere al aspiraţiilor pământeşti. Şi unii chiar le obţin şi le au din belşug. Dar ne mirăm de lipsa fericirii depline, de stăruinţa unei neîmpliniri spirituale, de o nedesăvârşire a fericirii pe care o aşteptăm în urma tuturor strădaniilor făcute şi după care alergăm toată viaţa. Pentru că sutem ca şi acei leproşi: departe de Domnul! Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu prin harul lui Dumnezeu! Numai comuniunea cu El ne aduce adevărata împlinire şi fericire.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate! Şi să-I fim aproape în toate zilele.