Ziarul “Lumina de duminică” – nr. 20/18 mai 2008

Mai 30, 2008

Ziarul “Lumina de duminică” ne propune în numărul 20/18 mai 2008 o serie de teme deosebit de interesante. Spicuim din acestea:

– “Deir el-Sourian – Mânăstirea Maicii Domnului din Sahara” – articol semnat de Vasile Arcanu, ne prezintă un monument de artă creştină situat într-o zonă mai puţin cunoscută lumii creştine: deşertul Sahara. Locul unde au înflorit la începuturile creştinismului primele forme de viaţă monastică, despre care ne vorbesc opere precum Patericul, Limonariul ş.a. Situată în nordul cunoscutului deşert, mânăstirea se înalţă în mijlocul oceanului de nisip, ca o mărturie a vieţii creştine milenare, chiar şi în aceste locuri atât de vitrege, veghind parcă asupra naturii, dar şi a timpurilor. Acest locaş reflectă peste vremuri amprenta secolului al IV-lea, “veacul de aur” al istoriei creştinismului, dar şi amprenta oamenilor veniţi din locuri precum Siria, Mesopotamia, Etiopia, Armenia sau Palestina şi stabiliţi în aceste locuri “de foc”. Creştinii sirieni sunt cei care au dat numele mânăstirii: “Deir el-Sourian”, pentru că de-a lungul timpului aici au locuit şi s-au ostenit călugări sirieni şi tot aici au poposit negustori sirieni care s-au rugat în mânăstirea închinată Maicii Domnului. Astăzi vieţuiesc aici în jur de 100 de călugări. Trecutul aşezământului monahal aminteşte de multe personalităţi precum Sf. Paisie cel Mare sau Sf. Efrem Sirul. In ciuda istoriei zbuciumate, mai ales după expansiunea islamului, această mânăstire a dăinuit peste vremuri până astăzi, ca o mărturie a creştinismului pe continentul african. Din acest loc s-au ridicat mai mulţi patriarhi ai Bisericii Copte (biserica creştinilor africani). Un articol deosebit de interesant (vezi tot articolul AICI).

– “Sfânta Elena – sfetnicul creştin al Împăratului Constantin” – de Tudorel Petecilă, ilustrează rolul deosebit al Împăratului Constantin cel Mare în istoria Bisericii, subliniindu-se personalitatea marcantă a mamei sale – Împărăteasa Elena – cel mai bun sfetnic al împăratului care a schimbat lumea prin deciziile sale. Sfaturile sale înţelepte au influenţat decisiv pe marele împărat în demersurile sale în favoarea Bisericii. Numele împărătesei înseamnă “făclie”, “torţă”, iar creştinii, de-a lungul timpului, au cinstit-o ca pe o făclie spirituală, pentru tot ce a făcut pentru Biserică. (vezi articolul AICI).

“Cultura este transformarea prin informare” – cuvântul de învăţătură al Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian de la M-rea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus (jud. Braşov). În cuvântul său, Părintele Teofil spune: credinţa nu vine de la sine, ea trebuie căutată, trebuie să ne straduim şi noi ca să o avem. La fel cum şi cultura este o cultivare spirituală a omului, în funcţie de căutările şi acumulările lui.Cultura înseamnă o transformare a omului prin informare, prin însuşirea unor valori care ne înalţă, care ne schimbă spre bine. Din acest punct de vedere, credinţa noastră este o “cultură duhovnicească”, care trebuie să dospească precum aluatul pâinii, aşa cum spune şi Sfânta Evahnghelie. Creştinul trebuie să fie şi să rămână “aluatul cel nou”, în această lume atât de pestriţă şi bulversată, tot mai îndepărtată de cultura creştină (vezi articolul AICI).

– “Ortodoxia – conservatoarea sau progresistă?” – editorialul semnat de pr. Constantin Sturzu, propune o temă foarte interesantă. Ortodoxia este privită în marea familie creştină, ca ramura ce a conservat cel mai bine tradiţiile şi învăţăturile dintru începuturile Bisericii creştine. De aceea este privită ca o biserică tradiţională, considerată în multe aspecte învechită, închistată în trecut şi ruptă de realitate. Autorul articolului îşi propune să arate că şi în cadrul Ortodoxiei există un progres, o adaptare la specificul fiecărei perioade, tocmai pentru ca mesajul creştin să răspundă problemelor concrete ale oamenilor, specifice fiecărei perioade sau epoci. Ceea ce îi va rămâne mereu caracteristic, este continuitatea cu vechea Tradiţie, cu scrierile şi creaţiile Sfinţilor Părinţi, cu tezaurul şi zestrea spirituală moştenite din generaţie în generaţie. Ceea ce face ca ortodocşii să fie atât conservatori, cât şi progresişti. Autorul aminteşte aici de stilurile arhitecturale ale bisericilor ortodoxe, un stil mereu în schimbare, dar şi păstrător al elementelor tradiţionale, ca şi de marii teologi ortodocşi, care au adus noi contribuţii personale la tezaurul Bisericii, căutând împlinirea unei legături cu Tradiţia, dar şi cu ceilalţi creştini (vezi AICI).

“Îndemn la educaţia prin apropiere” – este prezentarea pe care diac.Nicolae Pascal o face cărţii “Educaţia – Iubire, edificare, desăvârşire” a domnului prof. univ. dr. Constantin Cucoş de la Universitatea din Iaşi. O carte deosebită care se recomandă de la sine tuturor celor implicaţi în procesul educaţional – misiune sfântă care trebuie să ducă la formarea de generaţii de oameni mai buni, de creştini autentici, de cetăţeni model, purtători de valori adevărate. Autorul pleacă în dezbaterea unor aspecte de la elemente din tradiţia creştină care trebuie să constituie temelia obligatorie a unui edificiu educaţional solid. O carte foarte utilă pentru educaţia, dar şi pentru formarea unor educatori adevăraţi (vezi AICI).

– “Minunea povestită printr-o icoană” – articol semnat de Ionuţ Bursuc, ne prezintă într-un mod deosebit rolul deosebit al icoanei în tradiţia creştină. Ea nu este doar o simplă iamgine a unei persoane sau eveniment. Pentru creştin icoana reprezintă un fel de liant spiritual tainic între persoana reprezentată şi privitor, închinător. Icoana transcende dimensiunea comună a reprezentărilor vizuale, invitând pe cel care o priveşte la comuniune şi îmărtăşire de har. Icoana îndeplineşte simultan mai multe roluri: ea revelează un adevăr, actualizează în spaţiul liturgic prezenţa arhetipului reprezentat şi, totodată, creează şi susţine o comuniune tainică între văzut şi nevăzut, între materie şi spirit, între cer şi pământ (vezi AICI).

– “Sunt creştin dinauntrul sau din afara Bisericii?” – semnat de pr.prof.dr. Vasile Gordon, este o tâlcuire a textului evanghelic al duminicii a IV-a după Sf. Paşti ( a vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda). Fiecare creştin a primit prin botez o chemare divină de a fi înlăuntrul Bisericii, în comuniunea tuturor creştinilor cu Mântuitorul – Fiul Omului care ne-a mântuit pe toţi. Depinde numai de noi dacă alegem să ne situăm spiritual în Biserică sau în afara ei (vezi AICI).

– “Misiunea creştină în China” – articol semnat de Gheorghe Moţoi, ne prezintă succint istoria misiunilor creştine în China – ţară cu o istorie şi o tradiţie impresionante. Datorită unor misionari creştini, astăzi există puternice comunităţi creştine în China, atât ortodoxe, cât şi de alte confesiuni creştine (vezi AICI).

Ziarul mai cuprinde şi alte articole interesante, pe care vă invităm să le răsfoiţi cu bucurie.Orice cuvânt care aduce folos şi înălţare sufletească, merită toată lauda, căci avem atâta nevoie de valori autentice, într-o lume răvăşită de pseudovalori. Lectură plăcută!


Sfântul Martir Iuliu Veteranul (27 mai)

Mai 27, 2008

Acesta a pătimit ca martir în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o grea persecuţie împotriva creştinilor. Ei au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Sfântul Iuliu a fost contemporan cu Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valetin (24 aprilie). Iuliu a fost martirizat după ce se retrăsese din armată, devenind veteran, undeva la Durostorum, în provincia Moesia Inferior, pe malul drept al Dunării (astăzi Silistra – Bulgaria). După unele mărturii, se pare că era de neam traco-roman. Ca şi în cazul celorlalţi creştini care au suferit moarte martirică înainte de anul 313, şi Iuliu a fost persecutat şi ucis pentru că a refuzat să aducă jertfă împăratului.

Astfel, în anul 304, prin tăierea capului s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş în oastea credincioşilor lui Hristos.

Primii sfinţi din calendarele creştine au fost martirii primelor secole, când Biserica se găsea în catacombe. Numele lor au alcătuit primele Martirologii şi au fost pomenite de creştini la Sfânta Liturghie, ea însăşi alcătuită în acei ani. De atunci datează şi tradiţia ca moaştele martirilor să fie aşezate la temelia bisericilor creştine, aşa cum se procedează şi azi în Biserica Ortodoxă. Sfinţii, şi mai ales martirii, au fost întotdeauna adevărate exemple de curaj în mărturisirea credinţei, atât pentru contemporanii lor, cât şi pentru generaţiile ce le-au urmat. Avem de învăţat din exemplul vieţii lor. Ei sunt eroii credinţei creştine.


Revedere după 20 de ani…

Mai 24, 2008

Sâmbătă 24 mai 2008, absolvenţii clasei a XII-a C, promoţia 1984-1988 a Liceului de Matematică-Fizică Slobozia, actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul”, s-au revăzut după 20 de ani de la absolvire. O întâlnire plină de emoţii şi de amintiri, de bucuria revederii după mult timp. O întâlnire a retrăirii emoţiilor de elevi, în aceleaşi bănci unde am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei.

La orele 11 ne-am regăsit în curtea liceului, foşti elevi şi profesori, redescoperind cu plăcere chipuri dragi, ieri adolescenţi, astăzi oameni maturi, pe care viaţa i-a călit. Toţi cei prezenţi ne-am îndreptat spre sala de clasă unde am petrecut cea mai mare parte a vieţii noastre de liceeni. Domnul profesor Radu Constantin – dirigintele clasei, a făcut apelul clasei de pe vechiul catalog, toţi cei care au reuşit să vină la întâlnire răspunzând „prezent” cu emoţie. Fiecare s-a prezentat pe sine, cu realizările, împlinirile şi amintirile pe care le păstrează în suflet din timpul anilor de liceu. Au fost amintiţi cu recunoştinţă profesorii care s-au mutat la cele veşnice, ca şi colegul (Dumitru Adrian Matei) plecat prematur dintre noi. A luat cuvântul cu emoţie dl. prof. Radu Constantin, amintind, în calitate de diriginte, momentele frumoase de pe parcursul celor patru ani de liceu, exprimându-şi satisfacţia realizării celor prezenţi, ca un semn al strădaniilor deosebite ale dascălilor acestei şcoli pentru generaţia care astăzi aniversează 20 de ani de la absolvire. Au mai luat cuvântul d-na prof. Niţu Simina (lb. română), dl.prof Frâncu Paul (fizică), d-na prof. Păun Georgeta (biologie). Spre amintirea mai multor momente frumoase de acum 20 de ani, am revăzut cu toţi fotografii din anii de liceu, rememorând cu bucurie evenimente, întâmplări, clipe dragi.

Ca o promisiune a unei revederi viitoare, întâlnirea de astăzi a fost imortalizată fotografic, după care a urmat masa festivă, prilej de multă bucurie şi voie bună. Toţi cei prezenţi şi-au exprimat dorinţa unor viitoare întâlniri, ca semn al legăturii sufleteşti puternice ce ne apropie şi după atâţia ani de la absolvirea liceului.

Amintiri de azi:

Amintiri de ieri:

(pentru vizualizare in format mare dati click pe imaginea miniaturizata).

Cei care aţi vizitat această pagină, foşti colegi sau cititori, sunteţi invitaţi să postaţi aici comentariile voastre, păreri, amintiri, impresii (click pe „comments”). Vă aşteptăm cu drag!


In memoriam – Ioan Petru Culianu

Mai 23, 2008

Pe 21 mai s-au împlinit 17 ani de la moartea fulgerătoare a omului de cultură Ioan Petru Culianu – istoric al religiilor, scriitor şi eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor si istoria creştinismului la Divinity School, University of Chicago. Discipol, colaborator şi prieten al lui Mircea Eliade, se anunţa drept un strălucit continuator al operei marelui savant, împreună cu care a şi publicat o serie de lucrări importante. Născut la 5 ianuarie 1950 într-o familie de străluciţi intelectuali ieşeni (bunicul său, matematician şi rector al Universităţii din Iaşi, fusese apropiat al lui Titu Maiorescu la Junimea), Culianu s-a remarcat de tânăr ca un spirit ales, bun cunoscător al istoriei religiilor, culturii şi civilizaţiei. Vorbitor de multe limbi străine (peste şase limbi), absolvent a numeroase şcoli şi universităţi de prestigiu din Europa, avea să ajungă un universitar de mare perspectivă în America. Specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii, este autorul unor cărţi de mare răsunet, scrise în franceză, engleză sau italiană şi cu ediţii în toate limbile de circulaţie ale lumii, ca de exemplu: Eros et magie à la Renaissance (1984), Dictionnaire des religions (1990), The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992), ş.a.

În plină forţă creatoare, promiţând un viitor strălucit în lumea ştiinţifică, moare asasinat în condiţii nici până azi elucidate, la data de 21 mai 1991. Moartea sa a însemnat o grea pierdere atât pentru cultura română, cât şi pentru lumea ştiinţifică internaţională. Ca o mărturie a erudiţiei sale, ne rămân lucrările şi cărţile publicate în timpul vieţii sau postum.


Macii

Mai 23, 2008

Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet…

de Magda Isanos


Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena (21 mai)

Mai 20, 2008

Pe 21 mai Biserica îi prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei socotiţi asemeni apostolilor. Pentru că aceste două mari personalităţi creştine vor rămâne ca cei care au pus capăt celei mai negre perioade din istoria Bisericii: cele trei secole de mari persecuţii anticreştine. Edictul de la Milano din anul 313 avea să schimbe radical evoluţia religiei creştine şi să înceapă transformarea imensului Imperiu păgân roman, într-un imperiu creştin. Întreaga viaţă a lui Constantin ca împărat, a stat sub semnul Crucii („in hoc signo vinces” – „întru acest semn vei învinge” – viziunea pe care a avut-o la porţile Romei), iar rolul său în biruinţa creştinismului asupra păgânismului avea să fie decisiv.

Tot de numele lui se leagă şi întemeierea Constantinopolului – „noua Romă” a unei lumi noi, creştine. Şi tot Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), împotriva ereziei lui Arie, care răstălmăcise învăţătura creştină despre persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

Mama sa – Elena este cea care, potrivit tradiţiei creştine, a găsit Crucea Domnului la Ierusalim, acolo unde a şi zidit biserica Învierii Domnului (Sfântul Mormânt), aşa cum o putem vedea şi astăzi. I-a fost  o bună sfătuitoare fiului său, în tot ceea ce acesta a înfăptuit.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au rămas în istoria creştinismului că două dintre cele mai de seamă personalităţi, oameni providenţiali prin care avea să se împlinească lucrarea lui Dumnezeu în lume. Datorită lor, vechea lume păgână avea să apună, iar lumea creştină să crească.


Ziarul Lumina de duminică – nr. 19/11 mai 2008

Mai 19, 2008

Numărul din data de 11 mai 2008 al ziarului Lumina de duminică (vezi aici) – săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină, ne oferă ca de obicei o serie de articole şi teme interesante, din care spicuim şi recomandăm:

Fizica cuantică şi minunile credinţei – articol semnat de părintele diacon Sorin Mihalache din cadrul Centrului pentru Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă Iaşi. Un articol foarte interesant prin care autorul propune şi realizează conexiuni deosebite între discursul ştiinţific şi cel religios, un demers foarte interesant în contextul gândirii postmoderne specifice unei societăţi ultratehnologizate şi industriale, pentru care adevărurile de credinţă sunt cel mult mituri, poveşti. Cultura, credinţele şi reprezentările despre realitate sunt afectate adesea şi într-o mare măsură de datele ştiinţelor. Multe dintre achiziţiile modernităţii culturale, ştiinţifice sau tehnice par total incompatibile cu evenimentele credinţei. Într-adevăr, viaţa veşnică nu poate fi un obiect de studiu pentru ştiinţe, aşa cum nici sufletul nu poate fi surprins, în vreun fel, în laborator. Faptele şi adevărurile credinţei sunt în afara tabloului obişnuit despre realitate pe care ni-l dau simţurile comune. Pentru mulţi dintre semenii noştri, credinţa nu este un act firesc, tocmai pentru că adevărurile ei nu sunt acceptate de către toţi, şi sunt împotriva simţului comun. Cum este posibil ca Hristos să fi înviat din morţi? Acceptarea minunilor credinţei presupune curaj, sfidarea logicii şi mai mult decât un dram de poezie: un pic de nebunie. În ultimul secol însă, unele rezultate ştiinţifice remarcabile au contrazis felul uniform sau monoton de reprezentare a structurii materiei sau a fenomenelor fizice. Aceste rezultate arată că, în lumea fizică, lucrurile nu sunt doar aşa cum noi le intuim, din perspectiva propriilor noastre experienţe. Nu tot ceea ce se petrece în natură se arată ca fiind credibil şi uşor de explicat. Este adevărat, nici raţiunea noastră singură, nici simţurile noastre nu ne pot procura în mod direct vreo evidenţă despre viaţa de dincolo, pentru a ne întări în vreun fel convingerile. Ştiinţa nu poate depăşi lumea şi marginile ei, în nici un fel. Cine poate trece dincolo? Fără Învierea lui Hristos toate se termină aici. Totuşi, nu este lipsit de relevanţă faptul că fizica amendează felul monoton de a privi lumea, incapabil să accepte sincopele sau surprizele.

Un articol care propune nişte provocări interesante celor ce încă mai văd lucrurile într-un mod strict unilateral. Acceptarea complexităţii adevărului, precum şi a relativismului adevărurilor ştiinţifice, reprezintă doar un prim pas spre cunoaşterea ADEVĂRULUI suprem, spre care omul tâmjeşte dintotdeauna (vezi întreg articolul AICI ).

Povestea unui supravieţuitor al prigoanei sovietice o mărturie cutremurătoare a Părintelui Pavel Adelheim – preot ortodox uncrainean, provenind dintr-o familie renumită, cu origini germane, una dintre milioanele de victime ale regimului sovietic totalitar, în timpul căruia au fost omorâţi o mulţime de episcopi, preoţi, călugări, în lagăre, închisori sau exiluri chinuitoare. Cei care au supravieţuit, au reuţit să depună mărturia lor sfântă, pentru noi, generaţiile care trebuie să cunoaştem şi să preţuim sacrificiul atâtor oameni. Pentru Biserica Ortodoxă Rusă, Revoluţia bolşevică din 1917 a însemnat începutul unei peroade de încercări cumplite, de suferinţe şi sacrificii ale căror urme sângerânde se mai pot vedea până astăzi în această ţară imensă ca întindere şi o mare forţă a lumii creştine. Părintele Pavel Adelheim este doar unul dintre mărturisitorii unor vremuri atât de tulburi, când recunoaşterea credinţei creştine era un act de curaj nebunesc, cu urmări tragice pentru cei ce îndrăzneau asemenea lucru. Anii petrecuţi de sfinţia sa în exil, în Uzbekistan, unde a ridicat şi o biserică, aveau să-i marcheze întreaga existenţă pentru totdeauna. Un articol cu mărturisiri emoţionante, în traducerea diac. Eugeniu Rogoti ( vezi întreg articolul AICI).

Marea taină a Sfintei Treimi – articol semnat de dl. conf.univ. dr. Dan Chiţoiu de la Facultatea de Filosofie a Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, ne relevă dogma principală a religiei creştine din perspectiva unui filosof contemporan. O scurtă incursiune în istoria doctrinei creştine şi în special în ceea ce priveşte triadologia, aşa cum s-a sedimentat în timp această învăţătură fundamentală a tuturor creştinilor.

De ce n-a înviat Hristos la oră de „maximă audienţă” – articol semnat de diac. Nicolae Pascal, ne aduce în faţă problema discreţiei, atât de mult subliniată de Mântuitorul în activitatea Sa. Astăzi smerenia, discreţia, sunt asociate în mod greşit cu slabiciunea. Toţi ajungem să credem că doar tupeiştii (în sensul negativ al cuvântului) sunt cei care se remarcă. Uităm însă că Iisus nu a înviat nici pe stadioane, nici la oră de „maximă audienţă”, pentru că Învierea nu s-a produs sub semnul trufiei. Învierea, ca experinţă absolută a umanului unit cu divinul, a fost un act smerit. Iar valoarea extraordinară a evenimentului vine tocmai din acest paradox dintre extraordinarul minunii Învierii şi liniştea smerită în care s-a petrecut.

– Evangheliile nu au fost scrise pentru noi – Cuvântul de învăţătură al Părintelui Teofil Părăian de la M-rea Sâmbăta de Sus, plecând de la miracolul Invierii Domnului, aşa cum este el descris de Sfintele Evanghelii. Cărţi sfinte care au fost scrise pentru cei contemporani acelor evenimente mântuitoare. Pentru primii creştini. Dar care s-au transmis şi generaţiilor următoare, până astăzi. Reînnoind mesajul Invierii tuturor oamenilor care au urmat primilor creştini, Apostolilor, martirilor. Învierea este şi rămâne o mare taină. Adică noi ştim că înviere înseamnă revenirea trupului la viaţă, unirea cu sufletul şi cu dumnezeirea în cazul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ştim că aceasta înseamnă învierea. Dar ea rămâne, totuşi, o taină. Sfintele Evanghelii ne relevă într-un mod unic această taină (vezi articolul AICI).