Ziarul “Lumina de duminică” – nr. 20/18 mai 2008

Ziarul “Lumina de duminică” ne propune în numărul 20/18 mai 2008 o serie de teme deosebit de interesante. Spicuim din acestea:

– “Deir el-Sourian – Mânăstirea Maicii Domnului din Sahara” – articol semnat de Vasile Arcanu, ne prezintă un monument de artă creştină situat într-o zonă mai puţin cunoscută lumii creştine: deşertul Sahara. Locul unde au înflorit la începuturile creştinismului primele forme de viaţă monastică, despre care ne vorbesc opere precum Patericul, Limonariul ş.a. Situată în nordul cunoscutului deşert, mânăstirea se înalţă în mijlocul oceanului de nisip, ca o mărturie a vieţii creştine milenare, chiar şi în aceste locuri atât de vitrege, veghind parcă asupra naturii, dar şi a timpurilor. Acest locaş reflectă peste vremuri amprenta secolului al IV-lea, “veacul de aur” al istoriei creştinismului, dar şi amprenta oamenilor veniţi din locuri precum Siria, Mesopotamia, Etiopia, Armenia sau Palestina şi stabiliţi în aceste locuri “de foc”. Creştinii sirieni sunt cei care au dat numele mânăstirii: “Deir el-Sourian”, pentru că de-a lungul timpului aici au locuit şi s-au ostenit călugări sirieni şi tot aici au poposit negustori sirieni care s-au rugat în mânăstirea închinată Maicii Domnului. Astăzi vieţuiesc aici în jur de 100 de călugări. Trecutul aşezământului monahal aminteşte de multe personalităţi precum Sf. Paisie cel Mare sau Sf. Efrem Sirul. In ciuda istoriei zbuciumate, mai ales după expansiunea islamului, această mânăstire a dăinuit peste vremuri până astăzi, ca o mărturie a creştinismului pe continentul african. Din acest loc s-au ridicat mai mulţi patriarhi ai Bisericii Copte (biserica creştinilor africani). Un articol deosebit de interesant (vezi tot articolul AICI).

– “Sfânta Elena – sfetnicul creştin al Împăratului Constantin” – de Tudorel Petecilă, ilustrează rolul deosebit al Împăratului Constantin cel Mare în istoria Bisericii, subliniindu-se personalitatea marcantă a mamei sale – Împărăteasa Elena – cel mai bun sfetnic al împăratului care a schimbat lumea prin deciziile sale. Sfaturile sale înţelepte au influenţat decisiv pe marele împărat în demersurile sale în favoarea Bisericii. Numele împărătesei înseamnă “făclie”, “torţă”, iar creştinii, de-a lungul timpului, au cinstit-o ca pe o făclie spirituală, pentru tot ce a făcut pentru Biserică. (vezi articolul AICI).

– “Cultura este transformarea prin informare” – cuvântul de învăţătură al Părintelui Arhimandrit Teofil Părăian de la M-rea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus (jud. Braşov). În cuvântul său, Părintele Teofil spune: credinţa nu vine de la sine, ea trebuie căutată, trebuie să ne straduim şi noi ca să o avem. La fel cum şi cultura este o cultivare spirituală a omului, în funcţie de căutările şi acumulările lui.Cultura înseamnă o transformare a omului prin informare, prin însuşirea unor valori care ne înalţă, care ne schimbă spre bine. Din acest punct de vedere, credinţa noastră este o “cultură duhovnicească”, care trebuie să dospească precum aluatul pâinii, aşa cum spune şi Sfânta Evahnghelie. Creştinul trebuie să fie şi să rămână “aluatul cel nou”, în această lume atât de pestriţă şi bulversată, tot mai îndepărtată de cultura creştină (vezi articolul AICI).

– “Ortodoxia – conservatoarea sau progresistă?” – editorialul semnat de pr. Constantin Sturzu, propune o temă foarte interesantă. Ortodoxia este privită în marea familie creştină, ca ramura ce a conservat cel mai bine tradiţiile şi învăţăturile dintru începuturile Bisericii creştine. De aceea este privită ca o biserică tradiţională, considerată în multe aspecte învechită, închistată în trecut şi ruptă de realitate. Autorul articolului îşi propune să arate că şi în cadrul Ortodoxiei există un progres, o adaptare la specificul fiecărei perioade, tocmai pentru ca mesajul creştin să răspundă problemelor concrete ale oamenilor, specifice fiecărei perioade sau epoci. Ceea ce îi va rămâne mereu caracteristic, este continuitatea cu vechea Tradiţie, cu scrierile şi creaţiile Sfinţilor Părinţi, cu tezaurul şi zestrea spirituală moştenite din generaţie în generaţie. Ceea ce face ca ortodocşii să fie atât conservatori, cât şi progresişti. Autorul aminteşte aici de stilurile arhitecturale ale bisericilor ortodoxe, un stil mereu în schimbare, dar şi păstrător al elementelor tradiţionale, ca şi de marii teologi ortodocşi, care au adus noi contribuţii personale la tezaurul Bisericii, căutând împlinirea unei legături cu Tradiţia, dar şi cu ceilalţi creştini (vezi AICI).

– “Îndemn la educaţia prin apropiere” – este prezentarea pe care diac.Nicolae Pascal o face cărţii “Educaţia – Iubire, edificare, desăvârşire” a domnului prof. univ. dr. Constantin Cucoş de la Universitatea din Iaşi. O carte deosebită care se recomandă de la sine tuturor celor implicaţi în procesul educaţional – misiune sfântă care trebuie să ducă la formarea de generaţii de oameni mai buni, de creştini autentici, de cetăţeni model, purtători de valori adevărate. Autorul pleacă în dezbaterea unor aspecte de la elemente din tradiţia creştină care trebuie să constituie temelia obligatorie a unui edificiu educaţional solid. O carte foarte utilă pentru educaţia, dar şi pentru formarea unor educatori adevăraţi (vezi AICI).

– “Minunea povestită printr-o icoană” – articol semnat de Ionuţ Bursuc, ne prezintă într-un mod deosebit rolul deosebit al icoanei în tradiţia creştină. Ea nu este doar o simplă iamgine a unei persoane sau eveniment. Pentru creştin icoana reprezintă un fel de liant spiritual tainic între persoana reprezentată şi privitor, închinător. Icoana transcende dimensiunea comună a reprezentărilor vizuale, invitând pe cel care o priveşte la comuniune şi îmărtăşire de har. Icoana îndeplineşte simultan mai multe roluri: ea revelează un adevăr, actualizează în spaţiul liturgic prezenţa arhetipului reprezentat şi, totodată, creează şi susţine o comuniune tainică între văzut şi nevăzut, între materie şi spirit, între cer şi pământ (vezi AICI).

– “Sunt creştin dinauntrul sau din afara Bisericii?” – semnat de pr.prof.dr. Vasile Gordon, este o tâlcuire a textului evanghelic al duminicii a IV-a după Sf. Paşti ( a vindecării slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda). Fiecare creştin a primit prin botez o chemare divină de a fi înlăuntrul Bisericii, în comuniunea tuturor creştinilor cu Mântuitorul – Fiul Omului care ne-a mântuit pe toţi. Depinde numai de noi dacă alegem să ne situăm spiritual în Biserică sau în afara ei (vezi AICI).

– “Misiunea creştină în China” – articol semnat de Gheorghe Moţoi, ne prezintă succint istoria misiunilor creştine în China – ţară cu o istorie şi o tradiţie impresionante. Datorită unor misionari creştini, astăzi există puternice comunităţi creştine în China, atât ortodoxe, cât şi de alte confesiuni creştine (vezi AICI).

Ziarul mai cuprinde şi alte articole interesante, pe care vă invităm să le răsfoiţi cu bucurie.Orice cuvânt care aduce folos şi înălţare sufletească, merită toată lauda, căci avem atâta nevoie de valori autentice, într-o lume răvăşită de pseudovalori. Lectură plăcută!

Sfântul Martir Iuliu Veteranul (27 mai)

Acesta a pătimit ca martir în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o grea persecuţie împotriva creştinilor. Ei au hotărât să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Sfântul Iuliu a fost contemporan cu Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valetin (24 aprilie). Iuliu a fost martirizat după ce se retrăsese din armată, devenind veteran, undeva la Durostorum, în provincia Moesia Inferior, pe malul drept al Dunării (astăzi Silistra – Bulgaria). După unele mărturii, se pare că era de neam traco-roman. Ca şi în cazul celorlalţi creştini care au suferit moarte martirică înainte de anul 313, şi Iuliu a fost persecutat şi ucis pentru că a refuzat să aducă jertfă împăratului.

Astfel, în anul 304, prin tăierea capului s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş în oastea credincioşilor lui Hristos.

Primii sfinţi din calendarele creştine au fost martirii primelor secole, când Biserica se găsea în catacombe. Numele lor au alcătuit primele Martirologii şi au fost pomenite de creştini la Sfânta Liturghie, ea însăşi alcătuită în acei ani. De atunci datează şi tradiţia ca moaştele martirilor să fie aşezate la temelia bisericilor creştine, aşa cum se procedează şi azi în Biserica Ortodoxă. Sfinţii, şi mai ales martirii, au fost întotdeauna adevărate exemple de curaj în mărturisirea credinţei, atât pentru contemporanii lor, cât şi pentru generaţiile ce le-au urmat. Avem de învăţat din exemplul vieţii lor. Ei sunt eroii credinţei creştine.

Revedere după 20 de ani…

Sâmbătă 24 mai 2008, absolvenţii clasei a XII-a C, promoţia 1984-1988 a Liceului de Matematică-Fizică Slobozia, actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul”, s-au revăzut după 20 de ani de la absolvire. O întâlnire plină de emoţii şi de amintiri, de bucuria revederii după mult timp. O întâlnire a retrăirii emoţiilor de elevi, în aceleaşi bănci unde am petrecut cei mai frumoşi ani ai adolescenţei.

La orele 11 ne-am regăsit în curtea liceului, foşti elevi şi profesori, redescoperind cu plăcere chipuri dragi, ieri adolescenţi, astăzi oameni maturi, pe care viaţa i-a călit. Toţi cei prezenţi ne-am îndreptat spre sala de clasă unde am petrecut cea mai mare parte a vieţii noastre de liceeni. Domnul profesor Radu Constantin – dirigintele clasei, a făcut apelul clasei de pe vechiul catalog, toţi cei care au reuşit să vină la întâlnire răspunzând „prezent” cu emoţie. Fiecare s-a prezentat pe sine, cu realizările, împlinirile şi amintirile pe care le păstrează în suflet din timpul anilor de liceu. Au fost amintiţi cu recunoştinţă profesorii care s-au mutat la cele veşnice, ca şi colegul (Dumitru Adrian Matei) plecat prematur dintre noi. A luat cuvântul cu emoţie dl. prof. Radu Constantin, amintind, în calitate de diriginte, momentele frumoase de pe parcursul celor patru ani de liceu, exprimându-şi satisfacţia realizării celor prezenţi, ca un semn al strădaniilor deosebite ale dascălilor acestei şcoli pentru generaţia care astăzi aniversează 20 de ani de la absolvire. Au mai luat cuvântul d-na prof. Niţu Simina (lb. română), dl.prof Frâncu Paul (fizică), d-na prof. Păun Georgeta (biologie). Spre amintirea mai multor momente frumoase de acum 20 de ani, am revăzut cu toţi fotografii din anii de liceu, rememorând cu bucurie evenimente, întâmplări, clipe dragi.

Ca o promisiune a unei revederi viitoare, întâlnirea de astăzi a fost imortalizată fotografic, după care a urmat masa festivă, prilej de multă bucurie şi voie bună. Toţi cei prezenţi şi-au exprimat dorinţa unor viitoare întâlniri, ca semn al legăturii sufleteşti puternice ce ne apropie şi după atâţia ani de la absolvirea liceului.

Amintiri de azi:

Amintiri de ieri:

(pentru vizualizare in format mare dati click pe imaginea miniaturizata).

Cei care aţi vizitat această pagină, foşti colegi sau cititori, sunteţi invitaţi să postaţi aici comentariile voastre, păreri, amintiri, impresii (click pe „comments”). Vă aşteptăm cu drag!

In memoriam – Ioan Petru Culianu

Pe 21 mai s-au împlinit 17 ani de la moartea fulgerătoare a omului de cultură Ioan Petru Culianu – istoric al religiilor, scriitor şi eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor si istoria creştinismului la Divinity School, University of Chicago. Discipol, colaborator şi prieten al lui Mircea Eliade, se anunţa drept un strălucit continuator al operei marelui savant, împreună cu care a şi publicat o serie de lucrări importante. Născut la 5 ianuarie 1950 într-o familie de străluciţi intelectuali ieşeni (bunicul său, matematician şi rector al Universităţii din Iaşi, fusese apropiat al lui Titu Maiorescu la Junimea), Culianu s-a remarcat de tânăr ca un spirit ales, bun cunoscător al istoriei religiilor, culturii şi civilizaţiei. Vorbitor de multe limbi străine (peste şase limbi), absolvent a numeroase şcoli şi universităţi de prestigiu din Europa, avea să ajungă un universitar de mare perspectivă în America. Specializat în gnosticism, creştinism timpuriu, istoria şi cultura Renaşterii, este autorul unor cărţi de mare răsunet, scrise în franceză, engleză sau italiană şi cu ediţii în toate limbile de circulaţie ale lumii, ca de exemplu: Eros et magie à la Renaissance (1984), Dictionnaire des religions (1990), The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism (1992), ş.a.

În plină forţă creatoare, promiţând un viitor strălucit în lumea ştiinţifică, moare asasinat în condiţii nici până azi elucidate, la data de 21 mai 1991. Moartea sa a însemnat o grea pierdere atât pentru cultura română, cât şi pentru lumea ştiinţifică internaţională. Ca o mărturie a erudiţiei sale, ne rămân lucrările şi cărţile publicate în timpul vieţii sau postum.

Macii

Ardeau ca nişte facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
obrazul roşu dintre spini.

I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi braţele de floare
învăpăiată şi plăpândă.

Şi m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rămânea,
atât de singur şi pustiu
în urma mea.

Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toţi macii mei s-au scuturat
ca nişte lacrimi pe parchet…

de Magda Isanos

Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena (21 mai)

Pe 21 mai Biserica îi prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cei socotiţi asemeni apostolilor. Pentru că aceste două mari personalităţi creştine vor rămâne ca cei care au pus capăt celei mai negre perioade din istoria Bisericii: cele trei secole de mari persecuţii anticreştine. Edictul de la Milano din anul 313 avea să schimbe radical evoluţia religiei creştine şi să înceapă transformarea imensului Imperiu păgân roman, într-un imperiu creştin. Întreaga viaţă a lui Constantin ca împărat, a stat sub semnul Crucii („in hoc signo vinces” – „întru acest semn vei învinge” – viziunea pe care a avut-o la porţile Romei), iar rolul său în biruinţa creştinismului asupra păgânismului avea să fie decisiv.

Tot de numele lui se leagă şi întemeierea Constantinopolului – „noua Romă” a unei lumi noi, creştine. Şi tot Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), împotriva ereziei lui Arie, care răstălmăcise învăţătura creştină despre persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

Mama sa – Elena – este cea care, potrivit tradiţiei creştine, a găsit Crucea Domnului la Ierusalim, acolo unde a şi zidit biserica Învierii Domnului (Sfântul Mormânt), aşa cum o putem vedea şi astăzi. I-a fost  o bună sfătuitoare fiului său, în tot ceea ce acesta a înfăptuit.

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au rămas în istoria creştinismului că două dintre cele mai de seamă personalităţi, oameni providenţiali prin care avea să se împlinească lucrarea lui Dumnezeu în lume. Datorită lor, vechea lume păgână avea să apună, iar lumea creştină să crească.

Ziarul Lumina de duminică – nr. 19/11 mai 2008

Numărul din data de 11 mai 2008 al ziarului Lumina de duminică (vezi aici) – săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină, ne oferă ca de obicei o serie de articole şi teme interesante, din care spicuim şi recomandăm:

– Fizica cuantică şi minunile credinţei – articol semnat de părintele diacon Sorin Mihalache din cadrul Centrului pentru Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă Iaşi. Un articol foarte interesant prin care autorul propune şi realizează conexiuni deosebite între discursul ştiinţific şi cel religios, un demers foarte interesant în contextul gândirii postmoderne specifice unei societăţi ultratehnologizate şi industriale, pentru care adevărurile de credinţă sunt cel mult mituri, poveşti. Cultura, credinţele şi reprezentările despre realitate sunt afectate adesea şi într-o mare măsură de datele ştiinţelor. Multe dintre achiziţiile modernităţii culturale, ştiinţifice sau tehnice par total incompatibile cu evenimentele credinţei. Într-adevăr, viaţa veşnică nu poate fi un obiect de studiu pentru ştiinţe, aşa cum nici sufletul nu poate fi surprins, în vreun fel, în laborator. Faptele şi adevărurile credinţei sunt în afara tabloului obişnuit despre realitate pe care ni-l dau simţurile comune. Pentru mulţi dintre semenii noştri, credinţa nu este un act firesc, tocmai pentru că adevărurile ei nu sunt acceptate de către toţi, şi sunt împotriva simţului comun. Cum este posibil ca Hristos să fi înviat din morţi? Acceptarea minunilor credinţei presupune curaj, sfidarea logicii şi mai mult decât un dram de poezie: un pic de nebunie. În ultimul secol însă, unele rezultate ştiinţifice remarcabile au contrazis felul uniform sau monoton de reprezentare a structurii materiei sau a fenomenelor fizice. Aceste rezultate arată că, în lumea fizică, lucrurile nu sunt doar aşa cum noi le intuim, din perspectiva propriilor noastre experienţe. Nu tot ceea ce se petrece în natură se arată ca fiind credibil şi uşor de explicat. Este adevărat, nici raţiunea noastră singură, nici simţurile noastre nu ne pot procura în mod direct vreo evidenţă despre viaţa de dincolo, pentru a ne întări în vreun fel convingerile. Ştiinţa nu poate depăşi lumea şi marginile ei, în nici un fel. Cine poate trece dincolo? Fără Învierea lui Hristos toate se termină aici. Totuşi, nu este lipsit de relevanţă faptul că fizica amendează felul monoton de a privi lumea, incapabil să accepte sincopele sau surprizele.

Un articol care propune nişte provocări interesante celor ce încă mai văd lucrurile într-un mod strict unilateral. Acceptarea complexităţii adevărului, precum şi a relativismului adevărurilor ştiinţifice, reprezintă doar un prim pas spre cunoaşterea ADEVĂRULUI suprem, spre care omul tâmjeşte dintotdeauna (vezi întreg articolul AICI ).

– Povestea unui supravieţuitor al prigoanei sovietice – o mărturie cutremurătoare a Părintelui Pavel Adelheim – preot ortodox uncrainean, provenind dintr-o familie renumită, cu origini germane, una dintre milioanele de victime ale regimului sovietic totalitar, în timpul căruia au fost omorâţi o mulţime de episcopi, preoţi, călugări, în lagăre, închisori sau exiluri chinuitoare. Cei care au supravieţuit, au reuţit să depună mărturia lor sfântă, pentru noi, generaţiile care trebuie să cunoaştem şi să preţuim sacrificiul atâtor oameni. Pentru Biserica Ortodoxă Rusă, Revoluţia bolşevică din 1917 a însemnat începutul unei peroade de încercări cumplite, de suferinţe şi sacrificii ale căror urme sângerânde se mai pot vedea până astăzi în această ţară imensă ca întindere şi o mare forţă a lumii creştine. Părintele Pavel Adelheim este doar unul dintre mărturisitorii unor vremuri atât de tulburi, când recunoaşterea credinţei creştine era un act de curaj nebunesc, cu urmări tragice pentru cei ce îndrăzneau asemenea lucru. Anii petrecuţi de sfinţia sa în exil, în Uzbekistan, unde a ridicat şi o biserică, aveau să-i marcheze întreaga existenţă pentru totdeauna. Un articol cu mărturisiri emoţionante, în traducerea diac. Eugeniu Rogoti ( vezi întreg articolul AICI).

– Marea taină a Sfintei Treimi – articol semnat de dl. conf.univ. dr. Dan Chiţoiu de la Facultatea de Filosofie a Universităţii „A.I.Cuza” din Iaşi, ne relevă dogma principală a religiei creştine din perspectiva unui filosof contemporan. O scurtă incursiune în istoria doctrinei creştine şi în special în ceea ce priveşte triadologia, aşa cum s-a sedimentat în timp această învăţătură fundamentală a tuturor creştinilor.

– De ce n-a înviat Hristos la oră de „maximă audienţă” – articol semnat de diac. Nicolae Pascal, ne aduce în faţă problema discreţiei, atât de mult subliniată de Mântuitorul în activitatea Sa. Astăzi smerenia, discreţia, sunt asociate în mod greşit cu slabiciunea. Toţi ajungem să credem că doar tupeiştii (în sensul negativ al cuvântului) sunt cei care se remarcă. Uităm însă că Iisus nu a înviat nici pe stadioane, nici la oră de „maximă audienţă”, pentru că Învierea nu s-a produs sub semnul trufiei. Învierea, ca experinţă absolută a umanului unit cu divinul, a fost un act smerit. Iar valoarea extraordinară a evenimentului vine tocmai din acest paradox dintre extraordinarul minunii Învierii şi liniştea smerită în care s-a petrecut.

– Evangheliile nu au fost scrise pentru noi – Cuvântul de învăţătură al Părintelui Teofil Părăian de la M-rea Sâmbăta de Sus, plecând de la miracolul Invierii Domnului, aşa cum este el descris de Sfintele Evanghelii. Cărţi sfinte care au fost scrise pentru cei contemporani acelor evenimente mântuitoare. Pentru primii creştini. Dar care s-au transmis şi generaţiilor următoare, până astăzi. Reînnoind mesajul Invierii tuturor oamenilor care au urmat primilor creştini, Apostolilor, martirilor. Învierea este şi rămâne o mare taină. Adică noi ştim că înviere înseamnă revenirea trupului la viaţă, unirea cu sufletul şi cu dumnezeirea în cazul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ştim că aceasta înseamnă învierea. Dar ea rămâne, totuşi, o taină. Sfintele Evanghelii ne relevă într-un mod unic această taină (vezi articolul AICI).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda (a IV-a după Sfintele Paşti)

Duminica a IV-a după Sfintele Paşti ne readuce în memorie una din nenumăratele fapte dumnezeieşti săvârşite de Mântuitorul nostru în mijlocul oamenilor. O faptă care a arătat încă o dată dumnezeirea lui Iisus. Este vorba de vindecarea unui paralitic care zăcea în patul suferinţei de 38 de ani! Cuvântul Sfintei Evanghelii descrie atât de bine acest moment:

„După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos” (Ioan 5, 1-16).

Cutremurătoare întâmplare! Până şi Mântuitorul a fost impresionat de starea acelui paralitic. 38 de ani de aşteptare, de speranţă, de credinţă că poate se va întâmpla vreo minune, arată ce fel de suflet avea acel biet om. Cât de multă stăruinţă, când atâţia alţi oameni renunţă cu uşurinţă, chiar pentru lucruri mult mai mici decât cumplita boală a acestui om. Boala îl face pe om mai greu de suportat, îl face cârtitor, îndărătnic. Nu şi acesta, care a răbdat atât de mult timp, fără să deznădăjduiască…

În acest context, întrebarea Domnului: „Voieşti să te faci sănătos?”, nici nu îşi mai avea rostul. Cum să nu fi dorit? Oare nu pentru aceasta se târâse zi de zi spre pridvorul scăldătorii, într-o continuă şi chinuitoare aşteptare? Cum să nu fi vrut, când rugăciunile sale de fiecare zi se îndreptau spre Dumnezeu ca să-i dea şi lui … un om care să-l ajute şi să-l arunce în apa scăldătorii. Nu avea om care să-l împingă în scăldătoare, dar Dumnezeu avea să-i dea cu mult mai mult. Nu avea om, dar i l-a dat pe Însuşi Fiul Său! Dumnezeu întrupat a venit la acest om chinuit de suferinţă, căci pentru aceasta a venit în lume: ca să ridice păcatele şi suferinţele oamenilor! Şi a făcut-o mai întâi prin noianul de minuni, de vindecări şi învieri, apoi prin chiar Jertfa şi Învierea Sa. Toate le-a făcut pentru noi. Pentru nişte slăbănogiţi de păcat.

Mântuitorul a vindecat acel slăbănog într-o zi de sâmbătă, spre multa mânie a iudeilor, atât de rigorişti în respectarea Legii, încât ajunseseră să-L condiţioneze chiar şi pe Dumnezeu în săvârşirea minunilor Sale. Iisus a vindecat acel om sâmbăta, tocmai ca să arate că Dumnezeu lucrează minunile Sale în orice timp, iar o faptă de milostenie faţă de aproapele e chiar mai de preţ într-o zi de sărbătoare. E ca o jertfă închinată Domnului. Formalismul unora ajungea să nesocotească până şi viaţa unui om, un semen care avea nevoie de atâta ajutor.

Nu trebuie să trecem cu vederea ultimele cuvinte pe care Domnul Iisus i le-a adresat celui vindecat: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. Cuvinte care subliniază legătura strânsă dintre păcat şi suferinţă. Păcatul strămoşesc a adus în existenţa oamenilor moartea, boala, suferinţa. Toţi oamenii suntem nişte „slăbănogi” sufleteşte şi trupeşte, mai mult sai mai puţin. Cu cât viaţa noastră se apleacă mai mult spre păcat, cu atât suferinţa este mai mare, nefericirea şi îndepărtarea de Dumnezeu mai greu de suportat. Hristos ne îndeamnă pe toţi să nu mai păcătuim, ca să nu ne fie şi mai rău. Care mai rău? Răul îndepărtării de Dumnezeu. Al pierderii căii către El. În locul scăldătorii minunate de la Vitezda (Betezda), avem Biserica – izvor de binecuvântare şi „scăldătoare” a păcatelor noastre. Un loc unde Îl întâlnim pe Domnul în orice timp, mereu prezent alături de noi.

Ne trebuie om care să „ne arunce în scăldătoare?”. Îl avem pe însuşi Dumnezeu! Părintele şi Fratele şi Prietenul nostru cel mai bun…

Chipuri sfinte…

De la începuturile Bisericii, creştinii i-au cinstit pe cei mai de seamă dintre ei şi mai ales pe „eroii credinţei” – martirii care şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Hristos Mântuitorul. Oameni care au trăit viaţa slujind lui Dumnezeu şi semenilor, au rămas în conştiinţa creştinătăţii ca modele vii, exemple de urmat. Îi cinstim cu conştiinţa că ei sunt „prietenii lui Hristos” care se roagă pentru noi, în Împărăţia cerească.

Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan (8 mai)

Pe 8 mai îl prăznuim pe Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, unul dintre stâlpii Bisericii, numit în Evanghelie şi „ucenicul pe care-l iubea Hristos„. Era cel mai tânăr dintre apostoli, plin de zel şi dăruire. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, căruia i se mai spune şi Teologul, fratele Sfântului Apostol Iacob, era fiul lui Zevedeu şi locuia în Betsaida, o mică aşezare din Galileia. Se număra printre apostolii apropiaţi ai Domnului, alături de Petru, Iacob şi Andrei, cei dintâi chemaţi. Alături de aceştia a fost martorul învierii fiicei lui Iair, al Schimbării la Faţă a Domnului, al învierii lui Lazăr, al suferinţei Mântuitorului în grădina Ghetsimani, al patimilor Sale. Inainte de a deveni ucenic al lui Iisus, Sfântul Apostol Ioan a fost ucenicul Sf. Ioan Botezătorul şi a învăţat de la acesta să creadă în Iisus şi să-L urmeze. Alături de ceilalţi oameni, Îl însoţeşte pe Iisus în curtea arhiereului Caiafa – unde Petru s-a lepădat de Domnul – şi, alături de sfintele femei mironosiţe, asistă la răstignirea Mântuitorului. Preţuirea pe care o avea Iisus, dumnezeiescul Învăţător, faţă de ucenicul Său, se vede şi din faptul că el este singurul rugat să aibă grijă de Fecioara Maria. Tot el este primul dintre apostoli care ajunge, în dimineaţa Învierii, la mormântul aflat gol şi tot primul care Îl recunoaşte pe Mântuitorul, când s-a arătat după Înviere la Marea Tiberiadei, unde a avut loc pescuirea minunată. A scris Evanghelia a patra din Noul Testament, o mărturie profundă a unui om care a trăit în preajma Mântuitorului şi martor al evenimentelor mântuitoare. El a scris mai multe epistole, dintre care canonul Noului Testament a păstrat trei. A fost exilat de împăratul Domiţian în Insula Patmos unde a compus Apocalipsa – ultima carte a Sfintei Scripturi. După moartea lui Domiţian s-a întors în Efes, locul unde a desfăşurat o mare parte din activitatea sa de propovăduire. Aici va rămâne până la sfârsitul vietii, în jurul anului 100 când moare de moarte naturală. Peste mormantul lui s-a zidit biserica inchinata lui, numita Apostolicon.

Între sfinţi, doar trei sunt numiţi „Teologul”: Ioan Evanghelistul, Grigorie de Nazianz si Simeon Noul Teolog.

Sfinţii Chiril şi Metodie – Apostolii popoarelor slave (11 mai)

Sfinţii socotiţi cei întocmai cu apostolii, Chiril şi Metodie, sunt cei care au adus lumina Evangheliei popoarelor slave, în secolul al IX-lea. Sfântul Chiril s-a născut la Tesalonic şi a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său Metodie, s-a dus în Moravia (Cehia de azi) pentru a propovădui credinţa creştină slavilor de acolo. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul realizat de dânşii, care mai tîrziu a fost numit «chirilic». Papa Adrian al II-lea a susţinut activitatea evangheizatoare a fraţilor Chiril şi Metodie. Fiind chemaţi la Roma, Sfântul Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Sfântul Metodie a fost sfinţit episcop în Panonia (azi Ungaria) pe care a evanghelizat-o cu aceeaşi râvnă. Sunt socotiţi apostolii popoarelor slave.

Sfintele Femei Mironosiţe – duminica a 3-a după Paşti

În timpul activităţii publice a Mântuitorului, a existat un grup discret al unor femei cucernice care L-au urmat peste tot pe Domnul şi care se îngrijeau mai ales de hrana Sa şi a ucenicilor. Nu L-au părăsit nici în răstimpul patimilor Sale, iar unele au stat chiar aproape de crucea Sa. Printre acestea erau Sfânta Fecioară Maria, Maria Magdalena, Maria, soţia lui Cleopa şi mama lui Iosif şi a lui Iacov, cumnata Maicii Domnului – Salomeea, mama lui Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, Ioana soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa. Ele sunt cele care s-au îngrijit de respectarea ritualului de înmormântare a Domnului după moartea Sa pe cruce. O înmormântare făcută în pripă, căci începea sărbătoarea Paştelui evreiesc. „Apoi s-au odihnit sâmbăta după Lege” (Luca 23, 56) – era prima zi a Paştelui iudaic – 15 Nissan. Seara, când s-a încheiat ziua sâmbetei, după apusul soarelui, trei dintre femei: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Iosif şi Salomeea, au cumpărat uleiuri aromate, iar noaptea le-au pregătit spre a merge la mormânt a doua zi, să îmbălsămeze trupul lui Iisus – conform obiceiului pe care trebuiau să-l împlinească.

Majoritatea cântărilor bisericeşti din această săptămână fac referire directă la curajul femeilor mironosiţe care, „în prima zi a săptămânii“ au venit la mormânt să ungă cu miruri trupul Mântuitorului. Contextul răstignirii Domnului era unul primejdios: furia evreilor, patimile groaznice şi moartea într-un mod înfiorător. Apostolii s-au ascuns de frica iudeilor. Însă femeile mironosiţe (purtătoare de mir) au fost cele care şi-au revenit din tulburarea produsă de acele evenimente, au depăşit frica pe care o produsese înverşunarea iudeilor şi au mers la mormânt ca să împlinească cele de cuviinţă ale îngropării. Ele au auzit primele vestea cea mare şi minunată a Învierii şi tot ele au fost primele care s-au învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul Cel Înviat din morţi. Crezând cu tărie, s-au făcut propovăduitoare în faţa Apostolilor şi a lumii întregi. Curajul mironosiţelor a străbătut secolele şi a rămas ca model şi îndemn pentru atâtea femei care şi-au încredinţat viaţa lui Dumnezeu. Duminica Femeilor Mironosiţe este Ziua tuturor femeilor creştine.

Sf. Martir Ioan Valahul (12 mai)

Aşa cum sugerează şi numele său – „Valahul”, acest sfânt mucenic era român de neam, din Ţara Românească. El s-a născut în acest ţinut prin anul 1644, din părinţi credincioşi. În acel timp a venit la conducerea ţării Mihnea al III-lea Voievod (1658-1659), poreclit „Turcitul”. Acesta a pornit o răscoală împotriva stăpânirii otomane, datorită haraciului care îi era impus de la Curtea Otomană. Sultanul Mehmet a trimis oastea otomană în Ţara Românească, pentru a pune capăt revoltei şi pentru a pedepsi pe domnitorul revoltat. De frică, Mihnea a fugit peste munţi, în Transilvania, unde a şi murit, iar turcii au pustiit ţara, luând în robie mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii. Printre aceştia se afla şi tânărul Ioan, un om dăruit cu un chip frumos. Pe drum însă, un păgân dintre cei ce duceau pe români în robie, a pus ochii pe Ioan şi, plăcându-i frumuseţea sa trupească, l-a cumpărat, având asupra sa gând urât. Sfântul s-a împotrivit însă gândurilor necurate ale turcului şi, nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, amintindu-şi de David, biruitorul lui Goliat, l-a lovit pe păgân şi acela a murit.

Aflându-se fapta sa, l-au legat în lanţuri pe Ioan şi aşa l-au dus până la Constantinopol, chinuindu-l cumplit. Ajuns la Constantinopol, Ioan a fost judecat, dar el a mărturisit adevărul, spunând că, omorându-l pe păgân nu a făcut decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat. Aruncat în temniţă, Ioan a fost supus la multe chinuri. Rămânînd statornic în credinţă până la capat, binecuvântatul ucenic al Domnului a fost dus la spânzurătoare, în data de 12 mai 1662, şi astfel, şi-a dat viaţa în mâinile lui Hristos. Viaţa Sfântului Ioan Valahul şi pătimirea sa martirică, au fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din acea vreme, după care a fost tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul şi trecută în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti.

Mărturisire…

un tânăr, obosit acum

de lipsa

de tinereţe şi de

ascultare

faceţi ce vreţi, am mărturisit,

EL va veni din nou şi pentru fiecare

îşi va depune mărturia

Sa

eu am uitat şi frica

şi tristeţea

nu mai am de

străbătut

decât propria-mi

umbră, înserarea

fiinţei mele, Doamne,

am aflat

celor ce au sfârşit …

un început.

de Daniel Turcea