Canonizarea unor sfinţi români

Octombrie 30, 2008
  • Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, primul Mitropolit al Ţării Româneşti

  Sărbătoarea Marelui Martir al creştinătăţii – Sfântul Dimitrie (26 octombrie), a adus cu sine în toamna acestui an o sporită bucurie duhovnicească. Alături de moaştele ocrotitoului Bucureştiului, au fost aduse şi moaştele Sfântului Apostol Pavel – Apostolul popoarelor. Catedrala Patriarhală a fost resfinţită. La această ceremonie religioasă aveau să fie dăruiţi cultului Bisericii noi sfinţi canonizaţi în acest an. Ei sunt pentru noi, creştinii români, chipuri sfinte, chipuri ale unor oameni cu merite deosebite, oameni ai credinţei, care şi-au închinat viaţa slujirii lui Dumnezeu. Îi cinstim, îi respectăm, le închinăm zile de pomenire şi-i socotim cu consideraţie ca fiind apropiaţi  de tronul Tatălui ceresc. Ei sunt eroi ai credinţei strămoşeşti, modele de urmat, fii de seamă ai acestui pământ românesc.

Sfântul Ierarh Iachint de Vicina a fost prăznuit în ziua de marţi 28 octombrie pentru prima dată în Biserica Ortodoxă Română. Canonizarea s-a făcut în şedinţa Sfântului Sinod din 8 iulie 2008, iar proclamarea solemnă a sfinţeniei sale a avut loc în ziua de duminică, 26 octombrie la praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Sfântul Ierarh Iachint este primul Mitropolit al Ţării Româneşti, cel în timpul păstoririi căruia Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a recunoscut noua Mitropolie a Ungrovlahiei, în anul 1359. Datorită credinţei pe care a mărturisit-o, a vieţii lui curate şi sfinte, a păstoririi Bisericii din Ţara Românească cu râvnă, înţelepciune, răbdare, dragoste şi smerenie şi a întemeierii, ca cel dintâi mitropolit al Ţării Româneşti, a structurilor organizatorice bisericeşti necesare cultului şi statorniciei întru apărarea dreptei credinţe, a fost canonizat de Biserica noastră.


Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov (27 octombrie)

Octombrie 27, 2008

 În anul 1774, pământul românesc avea să primească sfintele moaşte ale unui sfânt care avea să devină unul dintre cei mai preţuiţi de către acest popor – Sfântul Dimitrie cel Nou (numit şi Basarabov, după numele localităţii de baştină). Chiar dacă nu a trăit pe teritoriul ţării noastre, românii l-au considerat mereu ca fiind din neamul lor, de unde şi cinstirea deosebită pe care i-au acordat-o.

Sfântul Dimitrie cel Nou s-a născut în satul Basarabov, aflat la sud de Dunăre, în Bulgaria de azi, aproape de Rusciuc, pe malul râului Lom. Familia sfântului era creştină, de origine valahă (română sau aromână), spun unii biografi, şi se îndeletnicea cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Nu s-au păstrat multe documente scrise în legătură cu data naşterii Sfântului Dimitrie. S-a născut în timpul secolului al XIII-lea, pe vremea împăraţilor Petru şi Ioniţă Asan – conducătorii statului valaho-bulgar.

Ca şi cei din familia sa, ocupaţia tânărului Dimitrie a fost tot creşterea animalelor, alături de care a trăit mai mulţi ani ai vieţii sale. Dar adevărata sa vocaţie s-a dovedit a fi aceea de a-L sluji pe Hristos cu toată fiinţa sa. De aceea, încă din tinereţe, a intrat în viaţa monahală la o mânăstire din apropierea meleagurilor natale. Pe valea Lomului erau multe aşezăminte monahale. Într-unul dintre acestea, Dimitrie a dus o viaţă pustnicească, retrăgându-se pentru mai mulţi ani într-o peşteră situată în apropierea satului său natal. Sunt puţine datele documentare care să descrie în amănunt viaţa şi nevoinţele lui. Din tradiţia locului şi din cântările Bisericii aflăm despre nevoinţele acestui Sfânt: „Ca un înger pe pământ viaţa ţi-ai săvârşit, în post şi rugăciune ziua şi noaptea petrecând, ca să înfrângi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostaş adevărat al lui Dumnezeu, a cărui voie ai împlinit-o din tinereţe, Dimitrie, şi toate întunecime le-ai socotit. Pentru aceasta şi noi cu credinţă te lăudăm şi te slăvim”.  A dus o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune, într-o deplină smerenie. Se spune că într-o zi, pe când se întorcea cu animalele de la păscut, a călcat din greşeală pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarnă, fie vară, piciorul care strivise cuibul, pentru fapta care îi mustra conştiinţa.  A ales să se retragă în pădure, adăpostindu-se într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând, zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale ca ofrandă adusă lui Dumnezeu. Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră, în peşteră, şi şi-a dat în pace sufletul lui Dumnezeu, neştiind nimeni locul sau momentul.

Moaştele Sfântului aveau să fie descoperite în mod minunat, atunci când au crescut apele Lomului, surpând intrarea în peştera Sfântului Dimitrie. O copilă bolnavă din Basarabov a avut o viziune despre locul unde se aflau moaştele Sfântului, viziune pe care a povestit-o părinţilor. Aceştia au anunţat preoţii Bisericii care, adunându-se la locul indicat de copilă, au descoperit acolo, în albia râului, moaştele întregi ale Sfântului, ca o mărturie a revărsării harului lui Dumnezeu asupra acestui om sfânt. De acolo, sfintele moaşte au fost duse cu cinste la biserica din satul său natal, unde au făcut multe minuni. Aici au stat până în anul 1774, fiind cinstite cu evlavie de creştinii din acea zonă. În urma războiului ruso-turc ce a avut loc la sud de Dunăre, moaştele au fost luate de către armata rusă şi strămutate în Ţara Românească, cu scopul de a fi duse în Rusia. La Bucureşti, un creştin evlavios pe nume Hagi Dimitrie, a stăruit pe lângă autorităţile militare ruseşti, aflate pe teritoriul ţării noastre, pentru a dărui aceste sfinte moaşte românilor, având în vedere că Sfântul Dimitrie era de neam valah. Autorităţile ruseşti s-au învoit cu Hagi Dimitrie, lăsând pe Sfântul Dimitrie românilor. În acest fel, sfintele moaşte au fost aduse la Bucureşti şi întâmpinate cu mare bucurie de către credincioşii şi clericii bucureşteni, în frunte cu mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti. Ele au fost aşezate în Catedrala mitropolitană, fiind pentru închinători un izvor de binecuvântare duhovnicească. De-a lungul timpului s-a vorbit despre multe miracole ce s-au săvârşit la racla Sfântului, ca semn al puterii lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie cel Nou a fost declarat ocrotitor al Bucureştiului.

Racla cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti


Pelerin pe meleaguri româneşti (III) – Catedrala Patriarhală din Bucureşti

Octombrie 26, 2008

Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie din acest an, a fost însoţită pentru creştinii ortodocşi din Bucureşti de câteva evenimente deosebite, de o mare încărcătură spirituală. Amintim aici aducerea Sfintelor Moaşte ale Sfântului Apostol Pavel – marele Apostol „al neamurilor” şi procesiunea prin Bucureşti („Calea Sfinţilor”), slujba de resfinţire a Catedralei patriarhale şi ceremonia de canonizare a unor noi Sfinţi români în calendarul ortodox (despre care vom mai scrie).

Catedrala patriarhală din Bucureşti este unul dintre importantele lăcaşuri sfinte din capitala ţării, având o istorie îndelungată şi un important rol în viaţa creştină a acestui popor. A fost ctitorită în timpul secolului al XVII-lea de către domnitorul Şerban Basarab Cârnul şi soţia sa – Doamna Bălaşa. Lucrările de construcţie au început în anul 1654 şi s-au încheiat în anul 1658. A fost sfinţită în timpul lui Mihnea al III-lea Cârnul, care a ridicat-o la rangul de Catedrală mitropolitană. De-a lungul timpului catedrala a suferit mai multe renovări şi modificări, de fiecare dată aducându-i-se îmbunătăţiri şi înfrumuseţări. Ca aspect exterior, Catedrala din Dealul Mitropoliei are multe elemente arhitecturale comune cu vestita Mânăstire de la Curtea de Argeş – una dintre cele mai frumoase biserici din spaţiul românesc.

Pentru istoria Ţării Româneşti, Mitropolia – cum i s-a mai spus vechii Catedrale, a jucat un rol deosebit, aici fiind binecuvântaţi domnitorii ţării, la înscăunarea lor. Din anul 1774, importanţa acestui sfânt lăcaş avea să crească în mod deosebit, după ce în ziua de 13 iulie aici au fost aduse din Bulgaria sfintele moaşte ale Sfântului Dimitrie cel Nou (27 octombrie), cel care avea să devină ocrotitorul Bucureştilor. Datorită acestor sfinte moaşte, Catedrala mitropolitană a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii din această parte a ţării, dar nu numai, fiind mulţi aceia care au căutat binecuvântare la racla Sfântului Dimitrie cel Nou. După Primul Război Mondial a devenit Catedrală Patriarhală, biserica în care au fost întronizaţi şi în care au slujit toţi Patriarhii României. De altfel, în pronaosul Catedralei sunt înmormântaţi patru dintre Patriarhi: Miron, Nicodim, Iustin şi Teoctist.

După instalarea noului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române – Prea Fericitul Daniel – au început lucrările de restaurare ale Catedralei Patriarhale, lucrări ce au însemnat atât renovarea exteriorului, a acoperişului, a clopotniţei în care au fost aduse clopote noi, dar şi a picturii interioare şi a catapetesmei. Lucrări de amploare, dar care au readus strălucirea acestei vechi ctitorii voievodale şi Catedrale a Patriarhiei Române. Slujba de resfinţire a fost săvârşită în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (duminică 26 octombrie), în prezenţa a mii de credincioşi – pelerini veniţi nu numai din capitală ci şi din toată ţara. Slujba a fost oficiată de către Patriarhul Daniel alături de numeroşi membrii ai Sfântului Sinod al BOR, preoţi, călugări şi diaconi. Pentru că prima sfinţire a bisericii a fost săvârşită de către Patriarhul Macarie al Antiohiei, la ceremonia de Sfântul Dimitrie a fost prezent şi un reprezentant al Patriarhiei Apostolice a Antiohiei – Prea Sfinţitul Ghattas Hazim, care a evocat în cuvântul său legăturile de suflet dintre Biserica Ortodoxă Română şi Patriarhia Antiohiei, de-a lungul timpului.

A fost o sărbătoare de o mare înălţare spirituală. O sărbătoare a bucuriei duhovniceşti şi a prezenţei spirituale a unor persoane sfinte – prin Sfintele Moaşte ale unor mari sfinţi ai Bisericii – Sfântul Apostol Pavel, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sfântul Dimitrie cel Nou. O sărbătoare în care au fost comemorate cu evlavie şi alte chipuri sfinte ale creştinismului românesc – Sfântul Dionisie Exiguul, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina şi Cuviosul Voievod Neagoe Basarab. Miile de pelerini care au înfruntat vremea rece din această perioadă şi îndelunga aşteptare pentru a ajunge la raclele sfintelor moaşte, au plecat la casele lor cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi cu bucuria de a fi fost de faţă la această sărbătoare.


Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie)

Octombrie 25, 2008

 În tradiţia creştină sunt pomenite multe persoane sfinte care au fost pentru generaţii de-a rândul de creştini modele de eroism, de vitejie şi de mărturisire a credinţei chiar cu preţul vieţii. Martirii sunt eroii credinţei. Pe sângele lor s-a întărit Biserica lui Hristos în vremuri de grele încercări. Pe jertfa lor s-a întemeiat credinţa celor ce i-au cinstit cu evlavie, fiind un exemplu sfânt pentru toţi cei care s-au botezat întru Hristos Mântuitorul. Tradiţia cinstirii martirilor datează chiar dintru începuturile Bisericii creştine. Domnul Iisus S-a jertfit pentru a noastră mântuire, căci prin sacrificul Său pe Cruce s-a întemeiat Biserica. Martirii sunt cei care au dus mai departe, prin jertfa lor, amintirea Jertfei mântuitoare.

În calendarul creştin, la mijlocul toamnei, ne străluceşte în amintirea tuturor chipul unui mare martir: Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – unul dintre cei mai cunoscuţi şi cinstiţi martiri ai Bisericii. Un om care a arătat că mai de preţ decât poziţia socială, averile sau funcţiile pe care le poate dobândi un om în această viaţă,  este credinţa în Dumnezeu, râvna pentru viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu. Iar Sfântul Dimitrie a arătat aceasta din plin. Numele său îndeamnă la respect, cinstire şi la urmarea exemplului său extraordinar.

Sfântul Dimitrie s-a născut şi a trăit în cetatea Tesalonic (Grecia) pe la sfârşitul secolului al III-lea –  începutul celui de-al IV-lea, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-305) – cunoscuţi în istorie mai ales pentru sângerosele persecuţii pe care le-au declanşat împotriva creştinilor, în care vedeau un mare pericol pentru stabilitatea imperiului. Chiar dacă timpul a dovedit că se înşelau, căci creştinii erau cetăţeni model, oameni de o mare probitate morală, cu o viaţă clădită pe principii religios-morale creştine pe care le respectau cu convingere, persecutorii i-au asuprit cu o ură greu de înţeles. Ultima perioadă dinaintea Edictului de la Milano, prin care Constantin cel Mare a pus capăt persecuţiilor nedrepte, a fost una extrem de sângeroasă. Mii de creştini au suferit moarte martirică doar pentru „vina” de a fi mărturisit credinţa în Hristos. Şi Sfântul Dimitrie a fost unul dintre aceştia. S-a născut într-o familie aleasă, a unui mare dregător din Tesalonic şi a primit o educaţie aleasă. Credinţa creştină a primit-o în familia sa, crescând în respectul faţă de cele sfinte şi faţă de semeni, în iubirea învăţăturilor creştine şi a virtuţilor pe care Mântuitorul ne îndeamnă să le urmăm cu credinţă. A ajuns un tânăr înţelept, un model pentru mulţi tineri din vremea sa, pentru calităţile sufleteşti cu care îşi împodobise viaţa. Pe plan social el a urcat în poziţii înalte, tocmai datorită calităţilor sale deosebite, pentru care se făcuse admirat şi preţuit de către cei din Tesalonic. Se ştie despre Sfântul Dimitrie că a ajuns să fie o importantă căpetenie militară în Tesalonic, remarcat pentru seriozitatea şi vitejia sa. Faptul că era creştin avea să fie adus la cunoştinţa împăratului Maximian de unii binevoitori, lucru ce a stârnit mânia acestuia. În timpul persecuţiilor, proba de credinţă faţă de împărat era să îi fie aduse jertfe la templu, ca unul ce se socotea zeu în viaţă. Cei care refuzau să jertfească pentru împărat, erau socotiţi nişte trădători, nesupuşi împăratului, oameni periculoşi pentru ordinea din Imperiul Roman.

Martiriul Sfântului Dimitrie avea să se petreacă atunci când însuşi împăratul a trecut prin Tesalonic. În semn de omagiu şi supunere, toate căpeteniile i s-au închinat şi i-au adus jertfă la templu, ca unui zeu pe pământ. Dimitrie a refuzat categoric acest lucru, ceea ce l-a mâniat rău pe Maximian. La porunca sa a fost aruncat în temniţă, în speranţa că se va căi şi va renunţa la credinţa creştină. Ştia că în faţa pericolului morţii, mulţi oameni cedează şi fac compromisuri.  Nu ştia însă ce fel de om era Dimitrie şi cât de mult însemna pentru el credinţa în Hristos – Adevăratul Împărat al acestei lumi. Nu deşertăciunile acestei vieţi trecătoare erau mai importante pentru el, ci viaţa veşnică cu Hristos!  De aceea a fost gata să renunţe la toate acestea şi chiar la viaţă, rămânând întru toate credincios Domnului. Un act de mare eroism spiritual!

Pentru a-i înfricoşa până şi pe cei mai curajoşi dintre creştini, împăratul a organizat un spectacol sângeros în mijlocul Tesalonicului, punându-i pe creştinii pe care îi prinsese să se lupte cu un soldat fioros pe nume Lie, un om de statura lui Goliat din Biblie. Mulţi creştini au fost omorâţi de crudul soldat. Unul dintre aceştia, pe nume Nestor, a mers la temniţa unde era închis Dimitrie, cerându-i să se roage pentru el, căci se va lupta cu fiorosul Lie. I-a cerut binecuvântarea celui ce pătimea pentru Hristos, pentru că recunoştea că este un om sfânt, un om al lui Dumnezeu. Dimitrie i-a zis doar atât: „Şi pe Lie vei birui şi pe Hristos îl vei mărturisi!” . Precum David odinioară, şi Nestor avea să-l biruiască pe Lie, spre uimirea tuturor. Împăratul s-a înfuriat când a auzit că Dimitrie este cel ce l-a îndemnat pe Nestor şi l-a încurajat prin binecuvântarea sa. Tânărului Nestor i s-a tăiat capul, iar Dimitrie a fost omorât, soldaţii străpungându-i trupul cu suliţele. Amândoi şi-au dat viaţa ca nişte martiri, ca nişte viteji ai lui Hristos.  Trupul lui Dimitrie a fost luat şi îngropat cu multă cinste de către creştini, aşa cum se cuvenea unui erou ca el. Cu timpul, din mormântul său au început să curgă picuri de mir frumos mirositor, prin care s-au săvârşit multe minuni şi vindecări, aşa cum Dumnezeu lasă multe semne pentru adeverirea aleşilor Săi. De aceea Sfântul Mare Mucenic Dimitrie mai este cunoscut şi ca Izvorâtorul de mir. Trupul său a stat mai mulţi ani într-o catacombă din Tesalonic, desupra căreia un anume dregător Leontie avea să construiască în anii libertăţii creştinismului o biserică mare şi încăpătoare, în care moaştele Sfântului au fost aşezate cu multă cinstire. Şi astăzi se poate vizita catacomba în care a fost aşezat pentru prima oară trupul Sfântului Dimitrie, pe care tesalonicenii l-au socotit mereu ca un ocrotitor sfânt. Nici tânărul Mucenic Nestor nu a fost uitat. El este pomenit de Biserică a doua zi după Sfântul Dimitrie, pe 27 octombrie.

Sfântul Dimitrie (sau Dumitru) este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi la poporul român. Exemplul său de curaj şi credinţă a fost cinstit din plin de evlavia strămoşilor noştri. Multe biserici s-au ridicat în cinstea sa. Mulţi oameni îi poartă numele. Sunt multe obiceiuri legate de sărbătoarea sa. În tradiţia folclorică românească, acest Sfânt e numit şi Sânmedru, iar praznicul lui desparte vara păstorească de iarna păstorească. În tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi, iar după cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească acum pădurile şi să-i cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei, obicei păstrat până azi în multe zone ale ţării noastre.

Racla cu moaştele sfântului Dimitrie din Tesalonic


Moaştele Sfântului Apostol Pavel aduse la Bucureşti (23-28 octombrie)

Octombrie 23, 2008

Joi, 23 octombrie 2008, în jurul orelor 10, au fost aduse în România moaştele Sfântului Apostol Pavel, de către o delegaţie din partea Bisericii Greciei, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Panteleimon, Mitropolit de Veria. Acestea au fost purtate în procesiune până la catedrala Patriarhală,  fiind întâmpinate de o mulţime de credincioşi care aşteptau la poalele Dealului Mitropoliei. Sfintele moaşte au fost aduse la Catedrala Patriarhală şi aşezate în baldachinul special amenajat pe Dealul Patriarhiei, alături de moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena – ocrotitorii Catedralei Patriarhale, pentru a fi venerate de credincioşi până în seara de 28 octombrie 2008. În 29 octombrie 2008, dimineaţa, se vor întoarce în Grecia. În Aula Magna „Teoctist – Patriarhul” din Palatul Patriarhiei a avut loc o Conferinţă teologică cu tema: „Sfântul Apostol Pavel, autor de scrieri biblice citite în Sfânta Liturghie”.

Sfântului Apostol Pavel este socotit cel mai mare misionar al Bisericii lui Hristos şi autorul celor mai multe scrieri biblice citite în cultul ortodox – epistolele sale. După Mântuitorul Iisus Hristos – Învăţătorul Învăţătorilor – Sfântul Apostol Pavel este, socotit cel mai mare învăţător al Evangheliei iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.


Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Pavel în România în acest an se înscrie în seria manifestărilor prilejuite de Anul jubiliar 2008 – Anul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Liturghii şi aniversării a 2000 de ani de la naşterea Sfântului Apostol Pavel.



Sfinţii Români Mărturisitori ai credinţei strămoşeşti (21 octombrie)

Octombrie 21, 2008

Poporul român a fost de-a lungul istoriei sale unul care a ştiu să arate toleranţă şi bună înţelegere celor de alte credinţe sau religii. Nu s-au consemnat de-a lungul timpului acte de intoleranţă faţă de cei ce nu erau în legea strămoşească. Mai mult, izvoarele istorice sau tradiţiile locale, ne arată că în comunităţile cu o structură complexă (din punct de vedere naţional sau confesional), oamenii îşi respectau unii altora credinţa şi tradiţiile, precum şi unele obiceiuri specifice, în cel mai frăţesc mod cu putinţă. Au fost însă şi momente vitrege, când acest echilibru atât de firesc s-a transformat în prilej de înfruntări şi nedreptăţi. Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania consemnează şi astfel de evenimente triste, în urma cărora unii au ajuns să-şi dea şi viaţa, în dorinţa lor de a apăra credinţa strămoşească.

Pe 21 octombrie, Biserica Ortodoxă Română îi cinsteşte ca pe nişte adevăraţi martiri pe câţiva dintre aceşti eroi ai credinţei, dintre mulţi cei care au pătimit chiar cu preţul vieţii pentru că nu au cedat presiunilor habsburgice asupra românilor transilvăneni, în ceea ce a constituit un veritabil plan de deznaţionalizare. În calendarul ortodox sut prăznuiţi următorii Mărturisitori: Cuvioşii Mărturisitori Visarion şi Sofronie, a Sfântului Mucenic Nicolae Oprea Miclăuş şi a Sfinţilor preoţi Mărturisitori Ioan şi Moise Măcinic – trăitori în veacul al XVIII-lea. Regimul habsburgic a recurs la metode dintre cele mai inumane, mulţi dintre cei care s-au împotrivit sfârşind în mod tragic, ca nişte martiri, în închisorile austriece. Statornicia acestor oameni în credinţa strămoşilor lor ne este un exemplu de urmat pentru creştinii de azi o plildă vie de cum trebuie să fim puternici împotriva a tot ceea ce ne abate de la calea credinţei, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos.

Despre viaţa lor putem să citim AICI.


Hristos – Învierea noastră

Octombrie 18, 2008

  Nenumărate au fost faptele minunate săvârşite de Domnul Iisus în timpul activităţii Sale pe acest pământ. Vindecări miraculoase, eliberarea celor posedaţi, înmulţiri de pâini, pescuiri minunate, potoliri de furtuni, mers pe apa mării ca şi pe uscat şi încă multe altele. Vorbim despre cele ce ni s-au transmis în scris, prin strădania Evangheliştilor. Dar câte nu vor fi cele despre care nu s-a scris nimic, fapte cu totul excepţionale care i-au uimit pe contemporanii Mântuitorului. Au fost fapte izvorâte dintr-o nemărginită Iubire divină faţă de aceste creaturi a căror existenţă era atât de greu încercată de suferinţe şi dureri. Spre „lucrul mâinilor Sale” şi-a îndreptat Domnul Iubirea şi lucrarea Sa. Dar a făcut-o şi pentru ca oamenii să înţeleagă şi să recunoască în Dânsul pe Mesia – Eliberatorul şi Salvatorul neamului omenesc. Un Mântuitor al oamenilor din robia morţii şi a păcatului. Toate miracolele Sale au fost uimitoare. Dar cele care au răvăşit cu totul orice înţelegere omenească au  fost învierile din morţi. Pentru toţi oamenii moartea este un prag înfricoşător, pe care nimeni nu-l trece decât o singură dată.  Fie şi numai gândul că cineva s-ar putea întoarce din morţi, îl socotim doar o fantezie, un vis, ceva de necrezut. Şi totuşi…

Duminica a 20-a după Rusalii ne reaminteşte o întâmplare cu totul extraordinară. Una dintre acele minuni ale Domnului care au bulversat sufletele celor prezenţi, ajungând să se întrebe: „cine este omul Acesta?”. Iată cum ne relatează Sfântul Evanghelist Luca această minune:

Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 11-16).

Un episod cutremurător. Căci ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât ca o mamă să-şi ducă pe ultimul drum, spre groapa mormântului, pe fiul său. Şi încă singurul său fiu! Cel în care îşi pusese toată nădejdea că-i va fi sprijin la bătrâneţe, mângâiere şi alinare. Numai că moartea nu caută la faţa omului şi nici nu vine după socotelile noastre. Moartea este marea certitudine a vieţii noastre! Multe sunt cele pe care nu le ştim niciodată, dar despre adevărul morţii nu ne putem îndoi nicio clipă! Sau, cum spunea cineva: „omul este un mister între două mistere: naşterea şi moartea” Atât începutul cât şi sfârşitul existenţei noastre pământeşti sunt independente de voinţa noastră. Numai Dumnezeu este Cel ce le cunoaşte într-adevăr. Omului nu-i rămâne decât să cugete la aceste mari adevăruri şi să caute să trăiască în consecinţă, bucurându-se din plin de fiecare clipă nepreţuită a vieţii. Căci sunt într-adevăr nepreţuite.  

Psalmistul David spunea atât de frumos despre condiţia noastră de fiinţe muritoare: „Adusu-şi-a aminte că ţărână suntem! Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nici nu se va mai cunoaşte locul său…” (Psalmul 102,14-16). Zilele omului, înflorirea  lui, sunt atât de trecătoare… Iar Apostolul Iacov spune acelaşi lucru într-un mod şi mai cutremurător: „căci ce este viaţa voastră? Abur care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere…” (Iacov 4,14). De-a lungul vremii mulţi au fost cei care au cugetat la acest aspect esenţial al existenţei umane. Şi este normal să cugetăm la el, pentru că de modul în care înţelegem sau nu acestă realitate, depinde şi cum ne trăim viaţa. Pentru cei ce au credinţă, viaţa nu se termină aici, iar moartea e doar o trecere spre un „dincolo” la care nu putem să nu ne gândim. Moartea este „un teribil pas între timp şi veşnicie” (Walter Scott). Pentru unii oameni ea este un prilej de spaimă cumplită, pentru alţii o eliberare din suferinţă. Unii o acceptă senin, alţii înfricoşaţi de grozăvia momentului.

Mântuitorul împreună cu Apostolii Săi s-au întâlnit cu un cortegiu funerar.  Un tânăr care moare în floarea vârstei este mereu condus pe ultimul drum de mulţi oameni. Durerea plecării premature este foarte mare. Iar suferinţa celor rămaşi este greu de consolat. Domnul Iisus a fost impresionat de durerea mamei rămasă singură, fără niciun sprijin. La strigătele ei de jale, Mântuitorul o consolează zicându-I: „nu plânge!” Dar cum să nu fi plâns biata femeie? Cel ce fusese lumina ochilor  săi, zăcea acum fără suflare în sicriu. Ne naştem sub condiţia morţii şi ştim că ea este un punct firesc pe axa existenţei fiecărui om, dar nu ne putem împăca cu gândul că într-o zi nu vom mai fi pe acest pământ. Că viaţa va merge mai departe şi fără noi. Că pământul acesta, din care suntem şi noi o mică parte, ne va lua iarăşi întru ale sale, ca şi cum nici nu am fi fost „vieţuitori în trup”. Este firesc să ne întristăm când cineva moare.  E ca şi cum pleacă într-o călătorie din care ştim că nu se mai întoarce. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează însă: „Să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4,14). Să nu ne întristăm ca cei necredincioşi, ca cei care cred că moartea aceasta este un sfârşit definitiv, dincolo de care nu mai este nimic. Pentru ei moartea este cu adevărat ceva înfricoşător. Pentru cei ce cred este cu mult mai mult. Domnul ne-a arătat cum trebuie să înţelegem viaţa şi moartea.

Văduva din Nain plângea cu amar. Ea nu ştia că există Înviere! Nici Iair, tatăl copilei pe care tot Domnul a înviat-o. Şi nici Marta şi Maria, surorile lui Lazăr cel înviat în Betania, nu ştiau. Mântuitorul avea să să le arate tuturor răspunsul existenţial de care toţi avem nevoie: Viaţa nu se încheie aici, moartea nu este totul, e doar o „trecere”, un prag spre o altă viaţă!  Un dincolo de care omul se teme, căci este mai presus de puterea sa de înţelegere. Este ceva ce accepţi numai prin credinţă. Sau respingi prin necredinţă! Cu riscul de a pierde totul prin această decizie.

Mântuitorul avea să facă aceste minuni tocmai pentru că El Însuşi avea să treacă prin acest prag al morţii, dar avea să şi revină, să se întoarcă biruitor asupra morţii, „cu moartea pe moarte călcând”. Pentru a-i pregăti pe oameni să înţeleagă adevărul Învierii, Domnul a înviat din morţi câţiva oameni. Ca să arate că există viaţă după moarte, că există nemurire, viaţă veşnică. Şi că Dumnezeu este singurul Stăpânitor asupra vieţii şi asupra morţii. Din păcate, oamenii aveau să uite destul de repede aceste minuni, mai ales în ceasul condamnării şi al patimilor Domnului.  Toate binefacerile Sale au fost atunci uitate cu atâta nerecunoştinţă… Şi învierea tânărului din Nain a fost o lecţie despre moarte şi nemurire. O lecţie şi pentru aceia, dar şi pentru noi.

Şi frică mare i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu…” – ne spune Evanghelistul despre mulţimile de oameni care au asistat la învierea tânărului din Nain. În faţa puterii lui Dumnezeu oamenii s-au înfricoşat. Au recunoscut intervenţia dumnezeiască, puterea divină  pe care au început să o slăvească. În faţa minunii, omul se pleacă cu cutremur şi smerenie. Dar adesea uită acest cutremur şi iar se întoarce la rătăcirile lui. Moartea este aceea care ne aduce cea mai deplină luciditate şi înţelepciune. Atunci uităm de toate deşertăciunile pentru care ne-am irosit toată viaţa şi devenim înţelepţi! Uneori …prea târziu… când nu se mai poate îndrepta nimic… Sfântul Ioan Gură de Aur îndemna pe creştinii din vremea sa: „fii mai înţelept şi, la moartea altuia învaţă-te a tremura pentru tine însuţi, depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndreptează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine…”. Pentru ca trecerea noastră spre dincolo să fie una întru fericire şi deplină împlinire alături de Domnul. Aşa să ne rugăm!