Virtutea iertării

August 31, 2008

 Prin tot ceea ce a făcut, Mântuitorul a vrut să arate oamenilor Calea vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu – adevăratul scop al existenţei umane, Calea de la care omul s-a abătut prin păcat. Prin faptele sale minunate, Domnul a arătat oamenilor Iubirea lui Dumnezeu, singura spre care fiecare trebuie să tindem. Acelaşi adevăr l-a arătat şi prin cuvântările Sale care îi uimeau pe toţi. De multe ori se folosea de pilde, istorioare cu tâlc desprinse din viaţa cotidiană, prin care ilustra adevăruri dumnezeieşti atât de necesare pentru îndreptarea oamenilor, pentru mântuirea lor.

Duminica a XI-a după Rusalii ne vorbeşte despre virtutea iertării. Iertarea ca expresie concretă a iubirii de semeni. Mântuitorul a subliniat în nenumărate rânduri că cea mai importantă poruncă divină este Porunca Iubirii: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10,27). În această poruncă se regăsesc principalele coordonate ale existenţei noastre: Dumnezeu, aproapele şi noi înşine.

Iubirea esteo realitate complexă, căci ea se poate regăsi în multe chipuri în relaţiile interumane. În pilda celor doi datornici, Mântuitorul a subliniat dimensiunea iertării. Învăţând să fim îngăduitori cu semenii noştri, să putem să trecem cu vederea greşelile lor,  să iertăm greşiţilor noştri. Iată cum relatează această pildă, Sf. Evanghelist Matei:

De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 23-35).

Cuvântul cu care Domnul încheie această parabolă, sună ameninţător, asemeni unei făgăduinţe ferme. Vom fi iertaţi de Părintele ceresc, dacă vom şti, la rândul nostru, să iertăm semenilor noştri, celor de lângă noi. Pentru a întări importanţa acestui adevăr mântuitor, în rugăciunea Tatăl nostru, pe care Însuşi ne-a dăruit-o, Domnul spune: „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”(…).

Pare un lucru foarte uşor: iartă şi vei fi iertat! Daca eşti iertat, esti primit întru Iubirea lui Dumnezeu, eşti părtaş la imensitatea bunătăţii lui Dumnezeu. Pentru a şti cum să-L iubim pe Dumnezeu Cel nesfârşit şi nevăzut, trebuie să îmvăţăm iubirea plecând de la semenii noştri, de la cei de lângă noi. Asta ar trebui să însemne că raiul şi fericirea veşnică ne sunt atât de la îndemână. Şi ce câştig mare pentru sufletul omului, datorită unui lucru atât de mic precum acela de a ierta!… Dar numai în aparenţă un lucru mic, căci datorită iubirii noastre de sine, nimic nu este mai greu decât a ierta aproapelui nostru. Sunt împrejurări în care, la vreo greşeală a vreunui semen, omul nu dă imediat glas nemulţumirii. Limba tace, în timp ce inima vorbeşte nemulţumiri şi urzeşte gânduri negre. Dacă greşeala e mai mare, omul uită de orice înfranare: nici ruşinea, nici teama, nici paguba nu-l pot opri pe om din dorinţa sa nebună de a-şi face dreptate, de a se răzbuna. Egoismul ce clocoteşte în inimă îl face pe om să se poarte ca un smintit, ca un neom, iar cel aflat sub înrâurirea lui ajunge să facă cumplite neghiobii.  Oameni simpli sau oameni de seamă, cu toţi avem în noi acest imbold lăuntric atât de distrugător. Poate că nu ajungem imediat la răzbunare, dar în lăuntrul inimii noatre clocoteşte o duşmănie neîmpăcată: asta în vreme ce Domnul ne cere să iertăm din toata inima! Mereu!

Pilda celor doi datornici tocmai aceasta ne învaţă. Doi oameni erau îndatoraţi. Unul avea datorii imense, greu de plătit, faţă de un împărat. Cu toate acestea, la rugămintea sa fierbinte, datoria îi este iertată cu mărinimie. Cel ce i-a iertat-o, i-a arătat milă, iubire, iertare. Ieşind afară, datornicul iertat se întâlneşte cu un om ce era la rândul său îndatorat acestuia. Cu o suma infimă, mult mai mică decât cea care îi fusese iertată. În loc să fie la rândul său mărinimos, bun şi iertător, fostul datornic îl execută fără milă pe datornicul său, aruncându-l în închisoare ca să plătească cei câţiva bănuţi datoraţi. Nu doar neomenie, dar mai ales o imensă lipsă de iubire, de iertare şi de înţelegere, a arătat acest om. O atitudine scandaloasă, care avea să-i aducă pieirea. Împăratul s-a mâniat şi l-a aruncat, la rândul său, în închisoare, pentru a-şi plăti imensa datorie.

O pildă plină de învăţăminte. O istorioară desprinsă din viaţa noastră de zi cu zi.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic de fapt (I Corinteni 13,1-2). Nimic din ceea ce contează cu adevărat în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din atitudinea neomenoasă a datornicului nemilostiv din parabolă, vedem cât rău i-a pricinuit neiubirea. Vedem şi-n lumea întreagă câte tulburări, câte războaie şi câtă suferinţă pricinuieşte lipsa iubirii şi a iertării. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34). Luînd aminte la toate acestea, aducându-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, se cuvine să ne străduim din tot sufletul nostru să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc. Să învăţăm să iubim cu adevărat, după modelul desăvârşit al Iubirii divine.

Anunțuri

Sf. Ierarh Alexandru – Arhiepiscopul Constantinopolului (30 august)

August 30, 2008

A fost unul dintre străluciţii ierarhi ai Bisericii creştine din veacul al IV-lea. Un mare conducător bisericesc şi mai ales un mare apărător al credinţei creştine, într-o perioadă de mari tulburări, datorate ereziei lui Arie, care nega divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

A trăit la începutul secolului al IV-lea, fiind contemporan cu marele Împărat Constantin cel Mare, cel care a dat edictul de libertate pentru religia creştină (Milano, 313). Sf. Alexandru a fost ucenic apropiat al Arhiepiscopului Mitrofan – episcop al Bizanţului, cetatea care avea să devină strălucita capitală imperială Constantinopol. A fost hirotonit preot, apoi episcop, succedându-i Arhiepiscopului Mitrofan în scaunul episcopal al Constantinopolului. A participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325), remarcându-se prin fermitatea cu care l-a combătut pe ereticul Arie şi învăţătura lui, alături de alţi mari teologi şi conducători ai Bisericii. De altfel, întreaga sa viaţă a fost o continuă luptă pentru apărarea credinţei creştine, a adevărurilor de credinţă aşa cum au fost ele lăsate de Mântuitorul şi propovăduite apoi de către Apostoli. Au rămas consemnate faptele sale din capitala Constantinopol, loc a numerose confruntări cu ereticii arieni.

Sfântul Ierarh Alexandru s-a mutat la Domnul la câteva luni dupa moartea Sfântului Constantin cel Mare (337), la vârsta de 98 de ani.


In memoriam – Mitropolitul Antonie Plămădeală (†29 august 2005)

August 30, 2008

Pe 29 august, în ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, s-au împlinit 2 ani de la trecerea la cele veşnice a celui ce a fost Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului (1926 – 2005). Scriitor, teolog de seamă, filosof al culturii, istoric şi eseist, personalitate enciclopedică, a fost socotit unul dintre cei mai de seamă autori de literatură religioasă din secolul XX, din România. Cărţi de o valoare deosebită, informaţii unice şi un mesaj spiritual profund, fac din ansamblul operei Mitropolitului Antonie un model de atitudine intelectuală creştină şi de construcţie culturală naţională. Titluri precum: „Dascăli de cuget şi simţire românească“(1981), „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea românească“(1983), „Biserica slujitoare“ (1972), „Cuvinte la zile mari“(1989), „Calendar de inimă românească“ (1988), „Pagini dintr-o arhivă inedită“(1984), sunt doar câteva din nenumăratele titluri ce au ieşit de sub pana Mitropolitului de la Sibiu. Informaţii despre opera sa vastă găsiţi AICI. Ca o recunoaştere a meritelor sale deosebite, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

S-a născut în Basarabia, de unde a venit în ţara-mamă în urma anexării samavolnice a acestei provincii româneşti de către trupele de ocupaţie sovietice. A studiat la Seminariile teologice din Chişinău şi Bucureşti, precum şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi lnstitutul Teologic Universitar din Cluj. În 1949 a fost tuns în monahism la mănăstirea Prislop, sub numele Antonie şi hirotonit ierodiacon, fiind transferat apoi la mănăstirea Slatina, unde a îndeplinit funcţia de profesor la şcoala monahală, fiind hirotonit ieromonah. Aici a cunoscut pe toţi marii duhovnici români ai acelor vremuri, pe care i-a amintit cu multă consideraţie în numeroasele sale opere. În acelaşi an, a fost condamnat, la şapte ani de închisoare pentru activitate anticomunistă şi arestat abia în 1954, fiind închis la Jilava, fiind graţiat în 1956. După trei ani de la graţiere, este exclus din mănăstire şi din cler de către autorităţile comuniste, care îl considerau un element periculos pentru regimul comunist. S-a angajat ca muncitor în diferite întreprinderi, efectuând mai multe profesii dar păstrând vie legătura cu viaţa monahală din care fusese samavolnic exclus. Din 1968 şi-a putut relua activitatea în cler, fiind numit secretar-şef la Institutul Teologic din Bucureşti. A fost trimis de către Patriarhul Justinian la studii de specializare în Teologie şi Filosofie la „Heythrop College” Oxford, unde obţine doctoratul în Teologie.

A fost Episcop vicar patriarhal (1970-1979), Episcop al Buzăului (1979-1982) şi Mitropolit al Ardealului (1982-2005). Aici a desfăşurat o extraordinară activitate pastorală şi culturală.De numele său se leagă, printre altele, o realizare remarcabilă: restaurarea complexului mânăstiresc de la Sâmbăta de Sus, vechea ctitorie a Voievodului martir Constantin Brâncoveanu. Aici a realizat un extraordinar muzeu de artă religioasă, o bibliotecă vastă, precum şi „Academia Sâmbăta – spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă„, care a fost inaugurată la hramul mânăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din 15 august 2003. Un demers cu totul deosebit, în spiritul marilor ctitorii de odinioară.

Mitropolitul Antonie Plămădeală a fost unul dintre marii ecumenişti contemporani, fiind autorul a numeroase cărţi şi studii pe diferite teme teologice, militând pentru apropierea şi dialogul dintre familiile Bisericilor creştine.

A fost înmormântat, la dorinţa sa expresă, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus (vezi AICI), situată la poalele Munţilor Făgăraş, un adevărat colţ de rai şi oază de spiritualitate creştină românească.

Vă recomand pagina de internet dedicată personalităţii şi operei sale (AICI).

Foto: Catedrala ortodoxă din Sibiu


Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august)

August 28, 2008

Ziua de 29 august este o zi în care creştinii comemorează cu tristeţe moartea cutremurătoare a aceluia pe care Însuşi Domnul l-a numit „cel mai mare om născut din femeie”(Matei 11,11) – Sfântul Ioan Botezătorul – Înaintemergătorul Domnului. Pentru ultimul Profet al Vechiului Testament, moartea năprasnică a fost tocmai încununarea activităţii sale strălucite în slujba propovăduirii credinţei, a pocăinţei, a întoarcerii către Dumnezeu şi a vestirii venirii Mielului lui Dumnezeu – Iisus Mântuitorul lumii. De aceea Sf. Ioan mai este socotit şi primul martir, căci el şi-a dat viaţa după ce L-a mărturisit pe Domnul ca Mântuitor al omenirii.

În anul al 15-lea al domniei Împăratului roman Tiberiu (anul 29 d.H.), Sf. Ioan şi-a început predica în pustiul Iordanului, propovăduind pocăinţa înaintea oamenilor care veneau la el, atraşi de viaţa sa sfântă. El îi boteza pe toţi cu apă, preînchipuind curăţirea de păcate. El îi pregătea, în felul acesta, pe cei ce veneau la dânsul, pentru întâlnirea cu Hristos – Mesia, Cel ce avea să cureţe păcatele lumii cu apă şi cu Duh Sfânt. ”Eu vă botez cu apă, dar vine Altul mai mare decât mine. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”.În felul acesta, ca un mare profet L-a anunţat înaintea oamenilor pe Acela ce fusese proorocit de toţi Profeţii Vechiului Testament şi aşteptat de atât de multe generaţii de credincioşi.

Sfântul Ioan nu se temea să-i certe pe cei care trăiau in păcate, de la oamenii simpli şi până la împăraţi. Aşa a ajuns să-l mustre, cu mult curaj, pe însuşi regele Irod Agripa – fiul lui Irod cel mare, cel ce a rămas în istorie ca odiosul ucigaş de prunci, de la naşterea Domnului. Agripa era tetrarhul Galileii, un om lipsit de ruşine şi  un dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său Filip pe când acesta din urmă era  încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, pe Salomeea. Fapta sa era una profund imorală, căci nesocotea cu obrăznicie Legea sfântă a Vechiului Testament. Singurul om căruia i-a răbdat mustrarea, a fost Ioan Botezătorul. Îl respecta şi se temea de dânsul, pentru că vedea că poporul îl asculta cu credinţă şi de-asta se temea. Dar nu l-a ascultat în ceea ce Ioan îl mustrase de mai multe ori, continuându-şi viaţa sa păcătoasă. La aniversarea zilei de naştere a regelui, acesta i-a invitat pe fruntaşii regatului său la un mare ospăţ, la palat, în timpul căruia toţi s-au dedat îmbuibării şi destrăbălării. Salomeea – fiica Irodiadei – a dansat cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet, plăcând privirii desfrânate a lui Irod, care i-a făgăduit tinerei că-i  va da ca recompensă orice i-ar cere, chiar şi jumătate din regatul său. La sfatul odios al mamei sale Irodiada (duşmancă înrăită a Sf. Ioan), tânăra a cerut să-i fie adus de îndată pe o tipsie capul lui Ioan Botezătorul! Sentinţa a fost imediat indeplinită. Deşi s-a întristat la auzul cererii, Irod nu a schiţat nici cel mai mic gest pentru ca să-l scape pe Ioan Botezătorul de răzbunarea Irodiadei. Astfel şi-a dat viaţa cel mai mare sfânt, în numele dreptăţii divine şi întru apărarea Legii Sfinte.

Acest act sângeros a fost îngăduit de Dumnezeu pentru ca, după ce a fost pe pamânt Înaintemergătorul lui Hristos, Sfântul Ioan Botezatorul să fie şi în Împărăţia cerurilor alături de Fiul lui Dumnezeu. De aceea el este înfăţişat în multe icoane alături de Domnul şi de Maica Sfântă (icoana Deisis).

Prin viaţa şi prin moartea sa, Înaintemergătorul Domnului va ramâne pentru toţi creştinii un mare Profet şi un propovăduitor al vieţii spirituale întru comuniunea Iubirii lui Dumnezeu.Un mărturisitor până la moarte al credinţei şi al vieţii morale autentice. Pentru că împrejurările în care a murit ca un martir au fost unele prilejuite de  petrecerile imorale ale ucigaşilor săi, tradişia creştină a rânduit ca ziua morţii Sfântului Ioan Botezătorul s[ fie una de post. Îl cinstim şi prin post pe unul dintre cei mai mari postitori şi asceţi.


In memoriam – Zoe Dumitrescu Buşulenga (20 august 1920 – 5 mai 2006)

August 28, 2008

Ziua de 20 august ne aminteşte de una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii române contemporane. Cercetător literar, critic literar, eseist, filozof al culturii, istoric literar, pedagog strălucit, membru al Academiei Române şi al unor importante instituţii culturale internaţionale, comparatist şi critic de formaţie anglo-germană, cu preocupări de interdisciplinaritate şi de filozofie a culturii – Zoe Dumitrescu Buşulenga (20 august 1920 – 5 mai 2006) a lăsat în cultura română o amprentă unică a unui spirit iluminat de cele mai autentice valori ale spiritualităţii omeneşti. În ultimii ani ai vieţii sale a ales să se retragă într-o chilie a mănăstirii Văratec (judeţul Neamţ), îmbrăţişînd viaţa monahală sub numele călugăresc de maica Benedicta. Viaţa monahală, pe care a ales-o marea intelectuală de formaţie umanistă, a fost o pregătire pentru cele de dincolo, după cum însăşi mărturisea, o recapitulare a trecutului şi o meditaţie asupra viitorului. În primele zile din mai 2006, maica Benedicta s-a mutat la cele veşnice, fiind în vârstă de 86 de ani. A fost înmormântată la mănăstirea Putna, cu onoruri militare, ca semn al recunoaşterii meritelor sale deosebite.

Intelectual de prestigiu, recunoscută şi apreciată în mediile academice internaţionale, autoare a unor opere ce se regăsesc în rafturile tuturor bibliotecilor, universitar perfecţionist, îndrumător excepţional al celor tineri, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost, mai întâi de toate, o admiratoare puternică a culturii înalte. A adevăratei culturi, pusă în slujba credinţei, a valorilor creştine, a oamenilor.

A fost, la rândul său, ucenică a celebrilor oameni de cultură Tudor Vianu şi George Călinescu, savanţi străluciţi pe care i-a pomenit mereu cu recunoştinţă, de-a lungul activităţii sale. Iată cum vorbeşte despre aceştia în termeni elogioşi: „Modelul meu absolut a fost Tudor Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l reprezinţi decât la catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficia… Pentru el, cultura era sacră. Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu. Studenţii erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol. Avea o alură uşor histrionică, el juca. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele Universităţii”.

Chiar dacă şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale în timpul regimului comunist ateu, a ştiut să facă în aşa fel încât să le vorbească studenţilor despre religie, despre scrierile sfinte, despre marile valori creştine. Rămâne memorabil episodul în care şi-a apărat punctul de vedere înaintea secretarului de partid din Universitate, care voia să-i interzică folosirea Bibliei la unele dintre cursurile sale. Replica marii Profesoare vorbeşte de la sine: ”Măi copile, spune şi tu că Biblia este prima şi cea mai mare carte a lumii. Şi nu se poate face carte fără ea, că ne facem de râs dacă o scoatem din bibliografie.” Un astfel de argument i-a lăsat fără replică pe cei care ciunteau cu brutalitate accesul tinerilor studenţi la adevăratele valori ale umanităţii. Educaţia umanistă de tip clasic, credinţa fermă în valorile absolute, un conservatorism tipic mediului academic şi o evidentă afinitate pentru antica triadă bine-adevăr-frumos au fost coordonatele dominante care au susţinut viaţa şi opera lui Zoe Dumitrescu Buşulenga, maica Bendicta de mai târziu.

După 1989, acuzată ca ar fi făcut compromisuri cu regimul comunist, supusă pe nedrept unui tratament nemeritat, a hotărât să aleagă în locul catedrei o chilie de la mânăstirea Văratec din Moldova, locul cel mai potrivit pentru a încheia o etapă a vieţii şi pentru a începe alta. Cu aceeaşi acrivie de care a dat dovadă în activitatea academică, a învăţat rigorile vieţii monahale, dorind să fie în toate la înălţime. A respins cu tărie modul iresponsabil prin care mulţi intelectuali români s-au îndepărtat de valorile autentice, adoptând cu snobism multe dintre noile tendinţe aberante, doar de dragul modernităţii, într-o lume tot mai secularizată şi amnezică. De aici, pledoaria pentru rolul pe care ar trebui să-l joace intelectualul creştin în ziua de azi.

Iată doar câteva dintre cuvintele sale memorabile, cu care a încântat spiritele atâtor generaţii de studenţi şi oameni doritori de cultură autentică:

· „Mă uit la programele universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici parcă nu mai există! Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală”.

· „(…) îi revine intelectualului credincios misiunea de a se înrola în rândurile fiilor Bisericii, ale slujitorilor ei, pentru a lupta împotriva tendinţelor despărţitoare de Dumnezeu şi ucigătoare de suflet, urmărite de cei ce ţintesc spre acelaşi scop: îndepărtarea omului de Creatorul, de Tatăl, de Logos-Cuvântul, Făcătorul, Mântuitorul şi Judecătorul nostru, Domnul Iisus Hristos, făra de Care nimic nu se poate face şi Care este cu noi în fiecare clipă până la sfârşitul veacului. Slăvit şi binecuvântat fie numele Lui în veci!” (citat din ultimul său articol).

· „În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă. Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus … toate smintelile… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii asteaptă să li se confirme intuiţiile”.

· „Biblioteca este singurul loc la care mă gândesc din când în când. Sper ca Domnul să-mi dea timp să retrăiesc cu pocăinţă fiecare din etapele vieţii mele. Până la urmă asta e căinţa. Când trecem dincolo, întâi ne judecăm noi”.

· „Raiul e împărăţia Domnului. E viaţa în spaţiul nevăzut. Se spune „Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor“. Întoarcerea noastră acolo se întâmplă, dacă, evident, am dus o viaţa conform cu învăţăturile Mântuitorului. Zonele acestei Împărăţii sunt numeroase. Cei cu păcate se duc jos, la subpământeni, în vreme ce drepţii şi sfinţii trăiesc în slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? În zona luminii necreate, acea lumină fantastică pe care noi nu o putem vedea. Raiul este această trăire în veşnică bucurie, privire a luminii slavei”.

· „Noi însă trebuie să avem puterea să ne judecăm. Da, să avem această putere şi abia apoi să ne înfăţişăm Mântuitorului, care ne va judeca şi pe urmă ni se arată locul unde vom fi trimişi”.

· „Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului…”.

· „Asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul: a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere”

· Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori”.

În perioada 20-22 august 2008, la Mânăstirea Putna, s-a desfăşurat a doua ediţie a Colocviului anual închinat memoriei Maicii Benedicta – Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, organizat de Fundaţia „Credinţă şi Creaţie”.

Se cuvine să ne amintim cu consideraţie de această mare personalitate a culturii şi spiritualităţii naţionale, care rămâne un adevărat model pentru modul în care a ştiut să promoveze şi să mărturisească cu tărie identitatea creştină înaintea oamenilor, înaintea lumii întregi. Un model de intelectual creştin.

Vă recomand cu căldură pagina de internet pe care veţi găsi mai multe amănunte interesante despre dânsa: http://zoedumitrescubusulenga.wordpress.com.


„Caut”

August 25, 2008

Caut cum cată-n munte minerul

Vâna de aur a tainicei mine

Ci muntele pentru mine e Cerul

Cu gândul sfredel să ajung la Tine.

Sleit dau ocol orbecăind

Cad, îngenunchez la poalele genunii,

Şi iată, călăuză în piatră lucind

Filonul de aur dumnezeiesc al rugăciunii.

de Vasile Voiculescu

(Marţi, 10 decembrie 1957)


Puterea credinţei (Duminica a 10-a după Rusalii)

August 23, 2008

Duminica a 10-a după Rusalii ne reaminteşte o întâmplare cutremurătoare din timpul activităţii mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos în mijlocul oamenilor. Este vorba de episodul vindecării lunaticului – un biet copil care pătimea rău din pricina suferinţei sale, fiind posedat de demon. Iată cum ne descrie Sf. Apostol Matei acest episod:

Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!” (Matei 17, 14-23 ).

Impresionant şi cutremurător moment! Numai că mulţi semeni de-ai noştri au ales să nu mai creadă în realitatea demonică a răului în această lume. Reducând totul numai la cele verificabile, „pipăibile”, realităţile spirituale, nevăzute, au rămas pentru aceştia doar nişte simple fantezii. Demonii sunt doar „simboluri” ale răului, demonizarea nu înseamnă decât oarece afecţiuni psihiatrice, pentru care nici nu se pune problema de exorcizare sau vindecare, în sensul biblic. Da, sunt destui oamenii care gândesc aşa, zâmbind cu superioritate atunci când aud relatările biblice despre alungarea demonilor sau despre exorcizările din timpurile noastre, considerate practici anacronice, barbare. Totul plecând de la neacceptarea realităţii spirituale a răului în lume. Ori aceasta este cea mai mare eroare a omului!

De când ne naştem şi până în ultima clipă a vieţii noastre pământeşti, suntem într-o continuă luptă între bine şi rău. Desigur că fiecare om îşi doreşte numai binele. Să aibă parte numai de bine, să fie un om bun, cei de alături să fie şi ei buni, toate lucrurile şi lucrările să ne iasă bine, să fim fericiţi şi împliniţi întru toate. Dorinţe fireşti pentru orice om obişnuit. Şi totuşi viaţa ne oferă atât de multe „surprize” neplăcute, eşecuri, derapaje spirituale sau morale, greşeli ale noastre sau ale altora, situaţii cu consecinţe nefaste pentru noi sau ceilalţi. Multe, multe suferinţe, neîmpliniri, nefericire. Ajungem să vedem, să conştientizăm că, în lumea în care trăim, lucrurile sunt departe de a fi numai bune şi că dincolo de realitatea Binelui, a armoniei, a frumosului, există şi realitatea întunecată a răului, cu care ne intersectăm în multe împrejurări. Biblia ne spune într-un mod fără echivoc că în spatele răului şi a suferinţei se găseşte realitatea personală a diavolului, a celui ce şi-a făcut un scop din a sta împotrivă lui Dumnezeu şi oamenilor. Dacă împotriva Creatorului a toate nu poate să facă nimic, atenţia lui se îndreaptă spre oameni, spre creaţie. A făcut-o mai întâi cu primii oameni – Adam şi Eva – reuşind să-i abată de la fericirea paradisiacă, îndreptându-i spre moarte, spre nefericire şi suferinţă. Lucrarea lui diabolică nu s-a oprit aici şi nici nu se va opri până ce Dumnezeu va reface întreaga Sa creaţie întru Împărăţia Sa, aşa cum a făgăduit. Prin Fiul Său Mântuitor ne-a salvat de la pieire, ne-a răscumpărat din robia păcatului, dar ne-a lăsat ca viaţa să ne fie o luptă continuă împotriva răului, împotriva a tot ceea ce ne abate de la scopul existenţei noastre. Adică tocmai ceea ce diavolul se străduieşte în atât de multe chipuri să ne abată, să ne îndepărteze. A respinge cu superficialitate realitatea existenţei diavolului, înseamnă tocmai dezertarea de la această luptă a vieţii. Depunerea armelor înainte de orice bătălie. Acceptarea necondiţionată a răului şi înţelegerea lui ca…bine! Un fals bine, o falsă fericire, un fals ţel al vieţii. De fapt o viaţă cu totul contrafăcută, departe rău de adevăratul ei sens.

Mântuitorul Însuşi a dat numerose avertismente în acest sens. Spunându-ne că nu trebuie să ne jucăm cu aceste realităţi. Episodul amintit azi tocmai asta ne arată. La El a fost adus un copil demonizat. Oamenii îl numeau lunatic, crezând că suferinţa lui are vreo legătură cu fazele lunii. Părintele copilului L-a implorat pe Domnul să-i vindece copilul, căzând la picioarele Lui, cu lacrimi în ochi. Suferinţa propriului copil era o durere cumplită, ceva greu de suportat. Mântuitorul l-a vindecat pe copil, dar mai întâi i-a certat pe cei de faţă, numindu-i „neam necredincios şi îndărătnic”, ceea ce mulţi nici nu au înţeles de ce a spus aşa. Din faţa puterii Sale dumnezeieşti, demonul – izvor al suferinţei, al răului care se incuibase în bietul copil (de ce oare?) – a fugit imediat. Nimeni nu putea să-I stea împotrivă Domnului! Nici chiar cei care au crezut că-L vor putea învinge şi L-au răstignit, n-au înţeles că au fost înfrânţi prin Înviere! Şi s-au indârjit să se opună în zadar, chiar lui Dumnezeu Însuşi!

După vindecarea copilului demonizat, textul evanghelic mai reţine câteva amănunte importante: până să vină la Iisus, omul fusese cu fiul suferind la Apostoli, dar aceştia…nu au putut să-l vindece! Deşi le dăduse putere să alunge demonii, să facă minuni, în faţa acestui copil suferind au fost…neputincioşi. „Doamne, de ce noi n-am putut să-l scoatem?” – L-au întrebat pe Domnul, dar nu de faţă cu toată lumea. L-au luat deoparte, pentru că se ruşinaseră de neputinţa lor. Mântuitorul i-a mustrat pentru necredinţa lor:”Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Nu era vorba de o lipsă totală de credinţă, ci de împuţinarea credinţei. Acea împuţinare de credinţă a ucenicilor a numit-o Domnul necredinţă. A văzut la ei o îndoială. Când au văzut cum copilul acela cade la pământ, spumegând şi scrâşnind din dinţi, zbătându-se, urlând şi înfricoşând mulţimea de oameni, Apostolii s-au îndoit că ar putea să-l tămăduiască. Această îndoială a lor a văzut-o Iisus Hristos, cunoscătorul inimilor. Din pricina aceasta i-a mustrat pentru necredinţa lor. Exemplul cu grăuntele de muştar este extraordinar de elocvent. Un grăunte de adevărată credinţă mută şi munţii! Un munte de necredinţă… nu face nimic, nu foloseşte la nimic! Ba mai mult, Domnul i-a asigurat pe ucenici şi pe toţi cei ce cred în Dânsul, că „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul”(Ioan 14,12-13). Faptele dumnezeieşti, minunile, sunt daruri divine prin care se preamăreşte numele lui Dumnezeu. Atâţia oameni ai credinţei au fost făcători de minuni şi, chiar dacă nu au mutat la propriu munţii din loc, prin faptele lor minunate au preamărit numele Domnului.

Tot atunci Mântuitorul le-a mai spus ucenicilor Săi că „acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Iată cele două arme duhovniceşti puternice date de Dumnezeu creştinului. Arme care pot alunga până şi demonii. Atunci când omul se îndepărtează cu totul de harul lui Dumnezeu, de dragostea Sa, pericolul de a cădea sub influenţa celui rău este foarte mare De aceea Iisus ne-a învăţat să ne rugăm astfel în rugăciunea Tatăl nostru: „…şi ne izbăveşte de cel rău”, adică de lucrarea răului în lume, de tot ceea ce ne îndepărtează de iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciunea şi postuldouă pietre de temelie ale vieţii noastre spirituale! O rugăciune sinceră şi stăruitoare este o lucrare de înălţare a minţii şi a sufletului nostru către Dumnezeu, faţă de care suntem datori să nutrim cele mai alese sentimente de dragoste şi supunere. Vorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură între cer şi pământ! În adâncul sufletului credinciosului se ridică un altar de jertfă, un altar al rugăciunii, inima omului fiind locul cel tainic al unirii cu Dumnezeu. Postul, ca înfrânare a trupului, dar mai ales ca înfrânare spirituală, pe care credinciosul şi le impune de bună voie, îi dă credinciosului o nouă perspectivă asupra vieţii. Prin acest exerciţiu spiritual, omul ajunge să se cunoască mai bine pe sine, limitele, greşelile, neîmplinirile. Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, “potoleşte trupul, înfrânează poftele nenumărate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează”. Prin post nu trebuie să înţelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri şi băuturi. Această abţinere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înţelegem reţinerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Fiecare minune a Mântuitorului ne învaţă câte ceva. Fiecare miracol ne transmite un mesaj mântuitor. Atât prin cuvânt, cât şi prin fapte, Domnul Iisus ne-a arătat ce să înţelegem, ce să credem, cum să trăim. În faţa marilor dileme ale vieţii, a marilor probleme, El ne-a dat răspunsuri, ne-a dat soluţii, ne-a arătat concret ce şi cum să facem. Depinde numai de noi să şi împlinim tot ceea ce ne-a învăţat. Depinde numai de noi ce alegem…