„Frate dragã”

Iulie 31, 2008

Frate dragă, din grădină,
Îţi trimit în dar un crin,
Să-ţi mângâie lin privirea,
Cu veşmântul lui divin.

Floare dragă, floare dalbă,
Cât de mult aş vrea şi eu,
Îmbrăcat în haină albă,
Să mă duc la Dumnezeu.

Răsădit acolo sus,
În grădina minunată,
Să-mi simt viaţa’mbălsămată,
Cu iubirea lui Iisus.

Plâng înăbuşit în noapte
Şi suspin cu glasul stins,
Dă-mi veşmântul alb de nuntă,
Cu crini minunaţi încins.

de Valeriu Gafencu

*) Valeriu Gafencu (1921-1952) – unul dintre tinerii martiri români, morţi în închisorile comuniste. Numit şi „Sfântul închisorilor” (N. Steinhardt), rămâne un exemplu de martiriu creştin, sacrificându-şi tinereţea, profesia, libertatea şi viaţa pentru Hristos şi pentru dragostea de neam (vezi AICI).

Anunțuri

1 an de când P.F.Patriarh Teoctist s-a mutat la Domnul

Iulie 29, 2008

Acum un an, o ştire fulgerătoare a bulversat o ţară întreagă: Prea Fericitul Patriarh Teoctist a murit! Veştile au început să curgă cu repeziciune pe toate canalele media şi o mulţime de amănunte legate de plecarea fulgerătoare şi total neaşteptată, s-au răspândit în lumea întreagă. Oameni care îl văzuseră pe Părintele Patriarh cu doar câteva zile înainte, au rămas uimiţi de această neprevăzută plecare, la care cei mai mulţi se gândeau ca la ceva foarte îndepărtat. Ne obişnuisem să-l vedem pe Prea Fericitul ca pe un personaj matusalemic, de care moartea nu avea cum să se apropie. Vigoarea pe care o arăta chiar şi la acea vârstă înaintată, luciditatea extraordinară, bucuria de a trăi şi de a fi cât mai mult în mijlocul oamenilor pe care i-a iubit atât de mult, dăruirea întru slujirea lui Dumnezeu …. toate acestea şi încă multe altele, ne făceau să credem că Părintele Patriarh Teoctist va fi încă multă vreme păstorul ortodocşilor români. Un părinte spiritual al tuturor românilor! Adevărul că „toţi suntem muritorii” a răsunat trist într-o zi de 30 iulie. Vestea că Prea Fericitul s-a mutat la Domnul a răsunat în toate ţinuturile româneşti, ca-n vremurile de demult, în dangăt trist de clopote…

Cei care am avut bucuria de a-l cunoaşte, nu-i vom uita surâsul cald, vorba domoală, bunătatea sufletească şi plăcerea de a vorbi cu fiecare, dăruind din inimă, tuturor, o vorbă bună, un sfat, o apreciere. Chipul cald, străjuit de barba şi de părul alb, asemeni unui avvă din vechime, ne va rămâne în suflet ca o amintire dragă. Pe care se cuvine să o pomenim cu respect, cu preţuire şi cu o rugăciune în suflet pentru Părintele nostru Teoctist.

Dumnezeu să-l odihnescă în pace!


96 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt

Iulie 28, 2008

Pe 29 iulie este aniversată ziua de naştere a uneia dintre cele mai de seamă personalităţi ale spiritualităţii şi culturii române ale secolului XX. Apropiat al altor oameni de seamă precum Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Constantin Noica, Arşavir Acterian , Dinu Pilat şi mulţi alţii, cei care au fost socotiţi elita spirituală a României interbelice, Nicolae Steinhardt va rămâne în memoria românilor în primul rând ca evreul care s-a convertit la Hristos în închisoare. Experienţa spirituală a universului concentraţionar din închisorile politice româneşti, a fost pentru el una aproape mistică, o experienţă a întâlnirii lui Hristos, a cunoaşterii întru credinţă a sensului adevăratei fericiri. Această experienţă unică avea să rodească o schimbare extraordinară în viaţa acestui om, o renaştere pe care a mărturisit-o în chip magistral în cea mai cunoscută operă a sa: „Jurnalul fericirii”. Primirea botezului creştin într-un loc presărat cu moarte şi suferinţă, i-a schimbat viaţa într-un mod capital. Într-atâta, încât după eliberarea din închisoare, a ales Mânăstirea Rohia ca loc al contemplării şi slujirii desăvârşite a lui Dumnezeu.

Despre cel devenit Părintele Nicolae de la Rohia, în mod surprinzător pentru unii, nu şi pentru cei care l-au cunoscut mai bine, s-au spus şi s-au scris nenumărate lucruri. Fiecare încercând să sublinieze măcar o anume trăsătură din complexa personalitate a marelui Steinhardt. Cel mai bine vorbesc despre sine chiar cuvintele sale, cărţile, cuvântările, articolele care ni-l arată, până azi, în toată strălucirea sufletului său iubitor de Dumnezeu, de oameni, de cultură, de cărţi, de tot ceea ce este bun şi frumos în fiinţa umană. Comoara sa de sentimente, de bogate cunoştinţe, de trăiri intense şi experienţe spirituale, prietenii, relaţii cu oameni de seamă, bucurii, tristeţi…. din toate acestea a vrut să dăruiască tuturor cu mărinimie, convins că „Dăruind vei dobândi”.

Iată ce spune poetul Virgil Bulat în postfaţa „Jurnalului fericirii”: „ Mai presus de toate şi pentru oricare cititor, de oricare confesiune religioasă ar fi, Jurnalul fericirii se constituie într-un miraculos, inepuizabil rezervor de energie şi învăţătură. Arătându-i de unde (din cultură, religie, ştiinţă) şi cum să găsească puterea de a-şi îngenunchia frica, de a se smulge de sub imperiul fanatismelor, răului şi minciunii, de a îmbrăţişa adevărul şi, în sfârşit liber, de a-şi descoperi PROPRIA DEMNITATE UMANĂ. Adică fărâma de DUMNEZEIRE care trăieşte în fiecare din noi…” („Jurnalul fericirii”, Editura Dacia, 1994, p.444).

Ca o ilustrare a stilului său inconfundabil, a erudiţiei sale dar şi a convingerii cu care a îmbrăţişat din toată inima credinţa creştină, iată o variantă a Crezului (Simbolul de credinţă prin care rezumăm întreaga învăţătură a Bisericii), în viziunea marelui Părinte Nicolae Steinhardt:

Crez Ortodox

„Cred în Sfânta Treime.


Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.


Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.


Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofie, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.


Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.


Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.


Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.

Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i şade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.


Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.


Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.


Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.


Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.


Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!!

Despre viaţa marelui Steinhardt, mai multe amănunte vezi AICI. Salutăm aici realizarea paginii de internet în care se regăsesc grupate, în cea mai mare parte, operele Părintelui Steinhardt şi o mulţime de amănunte importante (vezi AICI.).


Vindecare şi iertare

Iulie 28, 2008

Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” ( Matei 9, 1-8).

Textul evangheliei din Duminica a 6-a după Rusalii, continuă să ne înfăţişeze faptele dumnezeieşti săvârşite de Mântuitorul Hristos, după ce vindecase pe cei doi demonizaţi din ţinutul Gadarei, iar gadarenii L-au invitat să plece de la ei. Traversând Marea Tiberiadei, Domnul Iisus împreună cu Apostolii au revenit în Capernaum, unde locuiau. De cum a ajuns în cetate, la Domnul a fost adus de către câţiva bărbaţi, un om paralizat şi foarte rău slăbit (un slăbănog, cum îl numeşte textul Evangheliei), cu rugămintea de a-l vindeca. Momentul relatat de către evanghelistul Matei, este amintit şi de alţi doi evanghelişti: Marcu 2, 2-12 şi Luca 5, 18-25. Toţi trei au arătat că, pentru credinţa însoţitorilor, dar şi pentru credinţa bolnavului, Domnul Iisus i-a iertat slăbănogului păcatele şi l-a vindecat pe loc, acesta plecând acasă pe picioarele sale, cărându-şi singur patul pe care zăcuse, spre mirarea celor prezenţi acolo.

Încă una dintre nenumăratele miracole săvârşite de Mântuitorul! Şi câte vor mai fi fost, despre care nu s-a consemnat nimic… Nenumărate astfel de fapte izvorâte din iubire faţă de oameni. Şi mai ales faţă de cei aflaţi în grele suferinţe, în grele încercări, faţă de cei marginalizaţi şi defavorizaţi. Nu doar că le alina sau vindeca suferinţele, dar Domnul le dăruia cu mult mai mult, ceea ce niciun om nu ar fi putut să le dăruiască vreodată. Vindecarea slăbănogului din Capernaum a fost precedată de o minune mult mai mare. Văzând credinţa celor care l-au adus pe slăbănog, Iisus a zis acestuia: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!” (Matei 9, 2). Hristos i-a dăruit acestuia o vindecare mult mai mare decât vindecarea trupului, iertându-i păcatele, iertare prin care i-a deschis calea veşniciei, a mântuirii. În felul acesta, Domnul a arătat legătura strânsă dintre păcate şi suferinţa fizică, căci păcatul este o adevărată boală a sufletului, iar un suflet bolnav aduce după sine suferinţă şi trupului. Mântuitorul a „lucrat” mai întâi la cauza suferinţei omului, adică la suferinţa sufletească, apoi şi la cea trupească. Interesant este un aspect evidenţiat de către toţi cei trei evanghelişti: Mântuitorul Iisus a acţionat văzând credinţa celor veniţi să ceară vindecarea prietenului lor, a văzut şi credinţa celui bolnav, dar a cunoscut imediat şi gândurile rele ale celor care L-au acuzat în ascuns că huleşte pe Dumnezeu, singurul care poate să ierte păcatele (Matei 9, 2-4). Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus ştia până şi gândurile oamenilor! Împotriva făţarnicilor care Îl judecau pentru faptele sale bune, găsindu-I tot felul de vini imaginare şi răstălmăcind Legea divină, Mântuitorul Şi-a arătat în multe rânduri puterea Sa dumnezeiască, iritându-şi rău contestatarii. I-a şi mustrat în mai multe rânduri, în speranţa că ei vor înţelege adevăratul motiv al faptelor şi cuvintelor Sale: De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4). Mai mult, le-a spus apoi: Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele, i-a zis atunci slăbănogului – Ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!” (Matei 9, 6). Cuvintele prin care îi scandalizase pe farisei, pentru că iertase păcatele suferindului, au fost întărite de minunea vindecării. Toate acestea au arătat în mod clar că Iisus Hristos era Fiul lui Dumnezeu şi că avea nu numai puterea de a vindeca bolnavii, ci şi autoritatea dumnezeiască de a ierta păcatele oamenilor, de a-i mântui. Acesta era mesajul principal al minunilor Domnului, pe care mulţi nu l-au înţeles, nici când S-a adus pe Sine Însuşi ca Jertfă pentru omenire. După 2000 de ani de la aceste evenimente, şi noi, cei de azi, suntem chemaţi să înţelegem acelaşi mare Adevăr, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru. Numai raportându-ne la persoana Sa dumnezeiască, cu întreaga noastră fiinţă, ne putem împlini cu adevărat destinul nostru veşnic, pentru care am fost creaţi. Cei care nu vor să înţeleagă aceasta, sunt cei care cred că viaţa omului se limitează doar la această existenţă pământească, atât de supusă efemerului şi atât de frustrantă pentru cei mai mulţi. Mântuitorul ne invită însă la VEŞNICIE! Întru Iubirea lui Dumnezeu. La adevărata împlinire şi fericire. Este o „invitaţie” la care trebuie să cugetăm îndelung şi să acţionăm repede. Alegerea este actul liber şi conştient al fiecărui om: veşnicia sau efemerul !


Sfântul Mucenic Pantelimon (27 iulie)

Iulie 27, 2008

 În istoria Bisericii sunt pomeniţi mulţi oameni care s-au remarcat printr-o viaţă sfântă sau prin fapte de vitejie, oameni simpli sau oameni de seamă, ierarhi, conducători, cărturari şi mulţi alţii. Ei au rămas de-a lungul istoriei ca adevărate modele sfinte pentru generaţiile de creştini care au aflat despre viaţa acestor sfinţi. O categorie aparte o reprezintă sfinţii doctori fără de arginţi, numiţi aşa pentru motivul că au ajutat oamenii aflaţi în suferinţe, fără să ceară vreo răsplată, ci numai din dragoste creştinească dezinteresată. Unul dintre aceşti sfinţi a fost Sfântul Mucenic Pantelimon.

Era originar din cetatea Nicomidia, provincia Bitinia din Asia Mică. S-a născut în anul 284 d. Hs. în casa senatorului roman Eustoghie, dregător al împăratului Maximian (286-305). Mama sa se numea Evula şi era în ascuns creştină. Asta pentru că tatăl lui Pantoleon (numele pe care l-a primit la naştere şi care înseamnă „cu totul ca un leu”), era un păgân convins, care-i ura pe creştini. Evula i-a vorbit fiului ei despre împlinirea sufletului şi despre tainele credinţei creştine, insuflându-i şi dragostea de semeni. Din păcate, ea a murit de tânără. Tatăl a dat copilul la şcolile păgâne ale timpului. Pantoleon a terminat cu succes Şcoala de Medicină la Nicomidia, ajungând un bun şi respectat medic. A fost încredinţat spre ucenicie în seama medicului renumit Eufrosin. Pentru marea pricepere în ştiinţa medicală, avea să ajungă cunoscut până la Roma, unde s-a şi mutat, fiind remarcat de împărat.

La Roma a avut ocazia să-l cunoască pe preotul Ermolae, cel căruia avea să-i datoreze botezul creştin. Ermolae a intuit calităţile sufleteşti excepţionale ale lui Pantoleon şi l-a îndemnat să-I urmeze lui Hristos prin iubire şi milostenie, căci şi Acela a vindecat mulţi oameni din boli şi suferinţe. Aşa a ajuns să se apropie cu multă dăruire şi dragoste de cei bolnavi, de cei sărmani, de cei suferinzi şi defavorizaţi. Avea să primească botezul creştin de la părintele său sufletesc Ermolae. Numele său avea să devină din Pantoleon – Pantelimon (care înseamnă „cu totul milostiv”).  În scurtă vreme avea să i se ducă vestea pentru faptele sale minunate, căci pe mulţi îi vindeca prin rugăciuni şi puterea lui Dumnezeu şi pentru că nu cerea bani. Acest lucru avea să stârnească invidia cumplită a celorlaţi medici, care aveau să-l denunţe pe Pantelimon chiar împăratului. Furios şi simţindu-se trădat, pentru că îi acordase toată încrederea, împăratul a cerut să i se taie capul pe loc, trimiţând după Pantelimon ca să fie arestat. I s-a reproşat că a trădat închinarea la zeul medicinei – Asklepios, aşa cum faceau ceilalţi doctori. Cu mult curaj, Pantelimon şi-a apărat credinţa, argumentând că închinarea la zeii păgâni este doar o înşelătorie, căci zeii nu sunt nimic, doar Dumnezeu Cel Unul este adevăratul şi singurul Dumnezeu, care şi-a arătat puterea prin multe minuni şi mai ales prin Întruparea Fiului Său, Care a mântuit lumea prin Jertfă. Prin puterea lui, Pantelimon făcuse multe minuni şi vindecări. Maximian nu a suportat să fie contrazis şi, deşi recunoscuse meritele de bun medic ale lui Pantelimon, a poruncit să fie supus la torturi grele, după care martirul lui Hristos a fos decapitat. Mulţi oameni au fost impresionaţi de martiriul bravului mărturisitor al lui Hristos şi au trecut la credinţă. Rămăşiţele sale pământeşti au fost luate şi păstrate cu evlavie de către creştini.

Din anul 303, când a fost decapitat, Sfântul Pantelimon a fost considerat ocrotitor al medicilor şi tămăduitor al bolnavilor. După această tradiţie, numeroase aşezăminte de sănătate şi spitale au primit numele său. Multe biserici adăpostesc părticele din moaştele sale, ca semn al preţuirii faţă de sacrificiul acestui mare martir al lui Hristos. Sfântul Pantelimon, împreună cu ceilalţi martiri ai Bisericii, sunt pilde vii de curaj şi credinţă jertfelnică, pentru atâtea generaţii de creştini. Sunt modele adevărate la care trebuie să ne raportăm în timpul vieţii noastre, în încercarea de a împlini poruncile şi învăţăturile dumnezeieşti.

Foto: Statuia Sf. Mc. Pantelimon de la M-rea “Sf. Maria” din Techirghiol

 


Pericolul demonizării

Iulie 26, 2008

Duminica ce a trecut, a 5-a după sărbătoarea Rusaliilor, ne aduce aminte de una din marile minuni săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei. Iată ce ne relatează Sf. Apostol Matei în Evanghelia sa:

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 28-34).

Una dintre nenumărate miracole ale Domnului. Prin care El a arătata puterea Sa dumnezeiască, în cele mai diverse împrejurări şi faţă de cele mai incredibile situaţii sau probleme ale oamenilor. De data aceasta a avut de-a face cu doi oameni demonizaţi, posedaţi de forţele întunericului şi alungaţi, din această cauză, din sânul comunităţii. Oamenii se fereau de ei, de teamă că cei doi le vor face rău. Erau cumpliţi, ne spune apostolul, martor la acest episod. Nu ni se spune de ce ajunseseră cei doi să fie posedaţi. Ce cauză îngrozitoare le atrăsese o aşa nenorocire. Cert este că oamenii îi alungaseră. În faţa acestei situaţii, pe care oamenii nu au ştiut să o rezolve nicicum, Mântuitorul şi-a arătat în primul rând mila faţă de aceşti năpăstuiţi şi apoi puterea Sa asupra unor realităţi ce depăşesc puterea de înţelegere a oamenilor. Iisus a arătat că poate să alunge demonii, care s-au recunoscut învinşi de prezenţa Fiului lui Dumnezeu. L-au şi mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu! Cel care i-a eliberat pe cei doi oameni, le-a îngăduit demonilor să intre într-o turmă de porci, care s-au aruncat în mare. Cei prezenţi s-au mirat de cele întâmplate. Probabil că unii s-au şi bucurat pentru semenii lor vindecaţi de suferinţa cumplită care aproape că îi dezumanizase. Au fost şi oameni care nu au înţeles nimic din această minune: gadarenii care s-au supărat pentru pierderea porcilor şi I-au cerut Domnului să plece din hotarele lor. Faptul că doi semeni ai lor, rău încercaţi, au fost vindecaţi, nu a contat deloc pentru ei. Mai de preţ au fost… porcii. Iisus a plecat de la ei şi nu se mai aminteşte să mai fi fost vreodată prin acea cetate.

Acest episod din viaţa Mântuitorului ne aduce în atenţie o gravă problemă cu care oamenii se confruntă în timpul vieţii lor: problema demonizării. A prezenţei puterilor demonice în viaţa lor. Dacă tradiţia iudaică şi apoi cea creştină, amintesc în foarte multe moduri de prezenţa şi lucrarea demonilor în lume, timpurile în care trăim ne arată o cu totul altă atitudine faţă de aceste realităţi spirituale pe care numai prin intermediul credinţei omul le poate accepta. Mult mai pragmatic şi convins ferm că inteligenţa umană poate să rezolve absolut totul, omul modern nu vrea să mai accepte că lumea în care trăim nu se compune numai din ceea ce cade sub incidenţa simţurilor, adică din ceea ce vedem, pipăim, mirosim, auzim sau gustăm. Aroganţa omului, care crede că numai prin ştiinţă poate să ajungă până la frontierele cunoaşterii, îl privează de adevăratul sens al cunoaşterii şi de înţelegerea totală a existenţei umanităţii şi a întregului univers. Înţelepţii din vechime, chiar dacă erau privaţi de posibilităţile tehnologice fantastice din zilele noastre, au înţeles mai bine că existenţa acestei lumi se desfăşoară pe mai multe planuri şi că, dincolo de planul vizibil, mai sunt şi alte „lumi” invizibile: lumea îngerilor, lumea demonilor. Deasupra tuturor celor „văzute şi nevăzute” este Dumnezeu, Cel ce are stăpânire peste toate. Înţelegerea acestor adevăruri esenţiale este fundamentală pentru mersul întregii umanităţi. Este important să nu ne situăm pe linia gândirii gadarenilor, cei care au respins puterea şi iubirea dumnezeiească, atraşi numai de lucrurile materiale.

Dacă înţelegem că scopul existenţei noastre este intrarea în Împărăţia Cerurilor, pe care creştinul ajunge să o „guste” încă din această viaţă, trebuie să ştim că toată viaţa suntem încercaţi de către mesagerii întunericului, căci lucrarea diavolului, încă de la început, a fost ca să-l abată pe om de la drumul spre Dumnezeu, ca să-l ia în stăpânirea lui nefastă şi să-l distrugă.

Propovăduirea Mântuitorului a fost ea însăşi un permanent război cu slujitorii lui Lucifer, cei alungaţi pentru neascultare „în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). Înainte de a-Şi începe activitatea Sa mântuitoare, Domnul a fost ispitit de trei ori de către diavol, chiar dacă acesta ştia cu cine are de-a face! Şi nu a fost singura dată când L-a mai încercat. De aceea Mântuitorul ne-a transmis în multe rânduri avertismente clare asupra prezenţei şi lucrării perfide a diavolului, cel care ajunge să se preschimbe chiar şi în înger de lumină, numai pentru ca să-l distrugă pe om. În Rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, pe care Însuşi Iisus ne-a dăruit-o, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne „izbăvească de cel rău” (sau cel viclean). O rugăminte la care trebuie să luăm aminte. Nu sunt nişte simple cuvinte, lipsite de importanţă, căci ele fac referire clară la realitatea lucrării răului în lume. Rău pe care îl întâlnim în forme atât de variate şi perfide, în toate aspectele vieţii noastre. Fie că este un rău evident, în forme înfricoşătoare, fie că îmbracă forme perfide de fals bine sau frumos, răul este expresia concretă a prezenţei demonice în lume. Mai mult sau mai puţin, toţi suntem atinşi de păcat, de rău. Important este să conştientizăm pericolul şi să nu uităm că numai Dumnezeu este Cel ce ne izbăveşte de tot ce-i rău. Biserica Sa, lucrările sfinţitoare ale acesteia, cuvântul lui Dumnezeu, harul divin – sunt mijloace sfinte prin care ne putem apăra de pericolul răului. Ştim că în viaţă avem parte de multe încercări, de multe suferinţe, dar dincolo de ele, Dumnezeu este peste toate, mereu aproape de cei ce-L mărturisesc cu credinţă


Balcic – oraşul Reginei Maria (I)

Iulie 25, 2008

Sunt momente în viaţă care te umplu de uimire şi bucurie sufletească. Sunt locuri care parcă ţi se lipesc de suflet şi pe care vei dori mereu să le revezi. Sunt oameni cărora le vei purta mereu admiraţie şi recunoştinţă pentru ceea ce au făcut, pentru ceea ce au fost şi pentru ceea ce au lăsat posterităţii.

Foto: Castelul Reginei Maria de la Balcic

Un astfel de loc este Balcicul. Odată ce ai pătruns în acest loc fascinant, nu te vei mai gândi decât cum să revii în acest mic univers de numele şi istoria căruia se leagă un nume mare – cel al Reginei Maria a României (1875-1938). Una dintre cele mai strălucite personalităţi ale României moderne, de numele căreia se leagă multe dintre izbânzile politice ale poporului nostru. Balcicul a fost locul său de suflet, un loc în care se retrăgea mereu cu bucurie şi în care a investit enorm sufleteşte. Şi azi, după atâţia ani de la trecerea marii regine la cele veşnice, acest loc încă mai aminteşte de regina acestor locuri. Micul târg de la ţărmul Mării Negre, situat pe drumul spre Varna (Bulgaria), este deopotrivă un loc plin de istorie, dar şi un loc al timpurilor moderne. Pentru toţi cei ce-l vizitează, atracţia principală rămâne Castelul Reginei .

Dacă nu ar fi să treci prin punctul de frontieră cu Bulgaria, aproape că nu ai putea spune că eşti într-o altă ţară. De-a lungul celor aproape 60 de kilometri care leagă frontiera românească de Balcic, întâlneşti aceleaşi sate obişnuite, sărăcăcioase, cu garduri aplecate, case cu ziduri crăpate şi oameni simpli, la fel ca şi în Romania. Şoseaua te duce drept la Balcic, într-o linişte aproape monotonă. Doar din când în când mai apare câte o maşină, de cele mai multe ori din România. Aceeaşi linişte, asemeni unei încremeniri a timpului, te întâmpină în fiecare localitate prin care treci. Oameni mişcându-se agale, fără nicio grabă. O linişte aproape patriarhală. Lanuri nesfârşite de grâu, porumb sau floarea soarelui, de o parte şi de alta a şoselei. La un moment dat, nişte apariţii ciudate pentru acest peisaj – centralele eoliene uriaşe, urmaşe moderne ale morilor de vânt care se găseau pe vremuri de-a lungul ţărmului Mării Negre.

La intrarea în Balcic, te întâmpină o privelişte cam dezolantă: blocuri-cutie cu faţade nezugrăvite, fabrici lăsate în părăsire, cu geamurile sparte şi garduri ruginite, locuri şi lucruri care te duc cu gândul la perioada comunistă. Dar asta este numai de această parte a muntelui de calcar pe care este situat micul oraş. Un drum îngust şerpuind spre culme, o pantă destul de abruptă de coborât şi ajungi pe cealaltă parte a muntelui, unde totul este cu totul altfel. Drumuri în pantă, case frumoase aşezate pe coline, străduţe strâmte pavate cu piatră, garduri care urcă sau coboară. Şi totul acoperit de multă verdeaţă. Cunoscut drept Oraşul Alb, datorită munţilor de calcar care îl înconjoară, Balcicul dezvăluie vizitatorilor un frumos golf, unde la un capăt se găseşte plaja, apoi micul port cu iahturi şi vase de tot felul, iar la celălalt capăt Castelul Reginei Maria, cu faimoasa grădină botanică, un adevărat rai al florilor, cum l-au descris mulţi vizitatori. Totul a fost aici construit după dorinţa şi planurile Reginei. În acest loc cu totul deosebit, Regina Maria şi-a găsit liniştea şi împlinirea sufletească, dovadă fiind dorinţa sa expresă, menţionată în testament, ca inima sa să fie adusă la Balcic, în micuţa capelă zidită aici – Stella Maris. Ceea ce s-a şi împlinit, chiar dacă, datorită bulversărilor istoriei şi modificărilor teritoriale, inima sa a ajuns în cele din urmă la Bran, un alt loc de suflet al marii Regine.

Cea care fusese nepoata vestitei Regine Victoria a Regatului Marii Britanii, s-a integrat atât de bine în sufletul acestui popor, ajungând în scurt timp să fie iubită şi preţuită de cei în fruntea cărora a stat cu vrednicie. Iată doar una din numeroasele mărturii în acest sens: „Surâsul său luminos a strălucit în tenebrele Primului Război Mondial, Maria a României s-a remarcat prin eroism şi majestate. Ea a fost mama răniţilor şi sufletul României” (Philippe Delorme).

Foto: Regina Maria ca soră medicală pe front în timpul primului Război Mondial

Despre acest loc se pot spune multe. Imaginile vorbesc mai bine decât cuvintele. Iar pentru cel care a avut şansa să viziteze acest loc minunat, ceea ce s-a spus aici în primele rânduri este mai mult decât o certitudine. Îţi vei dori în mod sigur să revii la Balcic!

Vom mai reveni aici şi cu alte impresii!