Zaheu

Mulţimea îmbulzită pe Domnu-L însoţeşte.

Zaheu vrea să Îl vadă… numai că nu-L zăreşte…

Statura lui cea mică acum îi stă-mpotrivă;

Degeaba are-avere…, banul nu îl ridică.

Pe el, lumea îl ştie, ba chiar îl ocoleşte –

Mai-mare e la vamă şi din tribut opreşte…

De ce să vină-acesta lângă Învăţătorul?

Nu-i face loc niciunul; dar iată, sicomorul!

Zaheu în el se suie, ştiind că o să treacă

Pe lângă el, Mesia… Nu ştie ce-o să facă.

O vorbă să-i audă, să vadă o minune,

Sau doar pe El, atâta, cum merge printre lume.

Deodată Se opreşte, lângă copac, Stăpânul,

Strigatu-l-a pe nume: – Zahee, vin la cină,

Chiar astăzi, vin la tine, coboară-te îndată!

În jurul lor, mulţimea e foarte tulburată…

Umil în fericire, Zaheu acuma crede:

Iisus este Mesia, Ce pe toate le vede;

– Doamne, averea strânsă o-mpart pe jumătate,

Și împătrit dau iarăşi, de-am făcut nedreptate.

Cuvinte dulci aude Zaheu înţelepţitul.

Pierdut era-nainte, de astăzi – mântuitul!

C-aşa venit-a Domnul, să-i afle pe cei care,

Mustraţi de conştiinţă, la El cată scăpare!

Iertare ne-nţeleasă ne dăruieşti, Iisuse,

Ştergând a noastre lacrimi din suflete străpunse.

Autor: Prof. Religie Mirela Șova

vezi http://www.lacasuriliterare.com/article-27160483.html

Mutarea la Domnul a teologului Olivier Clément

În data de 15 ianuarie 2009 a trecut la cele veşnice teologul francez Olivier Clément, în vârstă de 87 de ani. Personalitate remarcabilă a teologiei ortodoxe contemporane, Olivier Clément a fost unul dintre cei mai de seamă scriitori şi gânditori creştini ai zilelor noastre. S-a născut în anul 1921 într-un sat din Franţa. Provenit dintr-o familie franceză indiferentă la tradiţiile creştine, în tinereţe a fost un adevărat căutător al adevărurilor sacre, studiind pe rând marile religii ale lumii. Prin marele teolog rus Vladimir Lossky a întâlnit pentru prima dată Teologia Ortodoxă, după ce a citit cartea acestuia: „Teologia Mistică a Bisericii Ortodoxe de Răsărit” – lucrare care l-a marcat profund pentru toată viaţă. Insuşi mărturisea transformarea sa interioară: „Am hotărât să devin creştin ortodox influenţat de Lossky şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pe care acesta îi preda cu o mare claritate”. Convertirea sa s-a petrecut în anul 1940. Au urmat ani de studiu profund ai izvoarelor literaturii creştine patristice, ani marcaţi de o viaţă creştină autentică, de rugăciune şi legătură strânsă cu viaţa liturgică a Bisericii. A devenit unul dintre cei mai de seamă profesori de teologie, vreme de de 35 de ani Olivier Clément predând teologia comparată şi morala la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint-Serge din Paris – vestita şcoală întemeiată de către teologii emigraţiei ruse la începutul secolului al XX-lea. Personalitate marcantă a culturii occidentale din secolul al XXI-lea, Olivier Clément a fost membru al Comisiei mixte de dialog catolic-ortodox şi al Conferinţelor bilaterale ortodocşi-protestanţi, având contribuţii importante în efortul de realizare a apropierii şi comuniunii dintre toţi creştinii.

A fost un mărturisitor al Ortodoxiei nu numai pentru Franţa, ci pentru întreaga lume creştină. Ne-au rămas de la dânsul o mulţime de lucrări valoroase.

Marţi 20 ianuarie 2009 a avut loc slujba de înmormântare a marelui teolog, ceremonie organizată la Institutul de Teologie Saint-Serge din capitala Franţei, acolo unde a slujit vreme de mulţi ani teologia creştină.

Dumnezeu să-l odihnească!

Poetul Grigore Vieru a plecat la Domnul

 Astăzi, 18 ianuarie 2009, încă din zorii zilei, am aflat vestea tristă că marele poet basarabean Grigore Vieru s-a stins din viaţă după mai multe zile de grea suferinţă, în urma unui nefericit accident de circulaţie.

A fost un poet iubit şi preţuit atât de românii din Basarabia, cât şi de către cei de dincoace de Prut. A avut un singur mare crez: acela de a sluji cu credinţă “Limba noastră cea română”. Şi a făcut-o cu multă dăruire şi talent, sculptând în cuvinte toate acele doruri şi simţăminte puternice ale fraţilor români din Basarabia, atât de greu încercaţi în anii comunismului sovietic. Grigore Vieru, alături de alţi confraţi cu iubire faţă de limbă şi neam, au căutat prin tot ceea ce au făcut să insufle românilor basarabeni dragostea pentru limba şi cultura română, pentru tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, pentru tot ceea ce ţine de identitatea naţională a unui popor atât de încercat de către vitregiile istoriei. Va rămâne în inimile celor ce l-au cunoscut, l-au citit şi l-au preţuit prin poeziile sale, prin imaginea chipului său blând, cu zâmbetul discret cu care îi fermeca pe cei din preajmă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

…şi câteva versuri întru amintirea sa:

 

Între Orfeu şi Hristos

Pentru că a văzut, ochiul meu a murit.
Lacrima: piatra funerară
Pe mormântul ochiului meu.
Va veni alt cer.
În altă lume se va deschide
Ochiul meu, dând piatra la o parte.

Depărtarea de Dumnezeu

Duminica a 29-a după Rusalii ne reaminteşte de una dintre cele mai cutremurătoare minuni ale Domnului: vindecarea celor zece leproşi. Zece oameni care sufereau cumplit, condamnaţi pe viaţă de către semenii lor, primesc de la Domnul o nouă şansă. Ba chiar o nouă viaţă! Iată cum ne relatează Sfântul Luca această întâmplare dumnezeiască:

„Intrînd într-un sat, L-au întîmpinat zece leproşi care stăteau departe, Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzîndu-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe cînd ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzînd că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pămînt la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzînd, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mîntuit”.(Luca 17,12-19).

Un episod cutremurător! Lepra era o boală cumplită a acelor vremuri. Fiind deosebit de contagioasă, cei bolnavi erau alungaţi din comunitate, trăind în singurătate şi suferinţă, izolaţi de familii şi de comunităţile în care trăiseră. Mai mult decât durerea, era acea îndepărtare de cei dragi. Cei bolnavi stăteau împreună prin locuri izolate, bântuind ca nişte stafii, ocolindu-i pe oameni, evitând să-şi arate chipurile desfigurate de boala care le măcina trupul. Viaţa acestor oameni era o adevărată tragedie, care reflecta din plin suferinţa omenirii întregi care aştepta un Mântuitor, un Salvator. Întâlnirea celor zece leproşi cu Domnul Iisus avea să fie tocmai o eliberare dumnezeiască dintr-o grea robie. Numai că nu toţi dintre cei zece au şi conştientizat ceea ce Hristos a făcut cu ei. Când L-au văzut pe Domnul, de departe venind, ei au stat deoparte, pentru că se ştiau bolnavi. Domnul nu i-a vindecat imediat, ci i-a trimis la preoţi. Pe cale ei au văzut miracolul vindecării şi s-au bucurat nespus. Numai că, nouă dintre ei au rămas tot ….departe de Domnul, în loc să-L caute, să-I mulţumească, să-I arate recunoştinţa pentru miracolul eliberării lor din greaua suferinţă, pentru readucerea la viaţă. Numai unul, şi acela străin de neam, s-a întors către Vindecătorul său şi I-a căzut la picioare mulţumindu-I din inimă. Ne putem imagina mâhnirea Domnului faţă de nerecunoştinţa celorlaţi. De aceea a ţinut să sublinieze credinţa samarineanului recunoscător, pentru că el fusese singurul care a recunoscut miracolul pe care Dumnezeu îl făcuse cu dânsul. A recunoscut că numai puterea lui Dumnezeu putuse să-i alunge o asemenea grea boală în care zăcuse până atunci. A recunoscut nesfârşita iubire a lui Dumnezeu faţă de nevrednicii oameni, pe care a venit să-i salveze din moarte, suferinţă şi păcat. A recunoscut şi a ţinut să-I mulţumească! Căci recunoştinţa faţă de toate binefacerile pe care le primim de la Dumnezeu este nu numai o datorie, ci şi o dovadă a iubirii noastre faţă de Părintele ceresc, faţă de Tatăl nostru! Pentru că viaţa se primeşte şi se păstrează prin mulţumire. Dacă nu te bucuri că ai viaţă şi sănătate, ajungi să le pierzi. Dacă nu ştii să mulţumeşti pentru toate şi să te mulţumeşti cu puţinul tău, pierzi şi ceea ce credeai că ai. Pentru că rămâi doar cu forma bucuriei, a prosperităţii, dar nu şi cu fondul ei, care este darul lui Dumnezeu, harul cu care ne sfinţeşte, ne binecuvintează şi ne înalţă. Iar Dumnezeu primeşte întotdeauna mulţumirea noastră, când aceasta este făcută din toată inima, pentru că El este Dumnezeul iubirii.

Depărtarea de Dumnezeu este o boală grea a umanităţii. Astăzi mai grea ca oricând! Şi este mai gravă decât o lepră. Pentru că afectează nu numai trupul, cât mai ales sufletul oamenilor! Ne îndepărtăm tocmai de Acela întru care ne putem găsi fericirea, împlinirea, vindecarea şi adevărata libertate! Ne izolăm de Cer, de semeni şi chiar de noi înşine. Putem să dobândim tot ceea ce ne-am dorit, din punct de vedere al aspiraţiilor pământeşti. Şi unii chiar le obţin şi le au din belşug. Dar ne mirăm de lipsa fericirii depline, de stăruinţa unei neîmpliniri spirituale, de o nedesăvârşire a fericirii pe care o aşteptăm în urma tuturor strădaniilor făcute şi după care alergăm toată viaţa. Pentru că sutem ca şi acei leproşi: departe de Domnul! Adevărata umanitate, adevărata împlinire o ai când simţi că eşti viu prin harul lui Dumnezeu! Numai comuniunea cu El ne aduce adevărata împlinire şi fericire.

Să avem inimă mulţumitoare şi să învăţăm să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate! Şi să-I fim aproape în toate zilele.

Să ne amintim de Eminescu

Astăzi se împlinesc 159 de ani de la naşterea Marelui Eminescu. Despre Eminescu s-au spus şi s-au scris multe. Cel ce este socotit poetul naţional nu lipseşte din bibliotecile românilor, din manualele elevilor, dintre poeziile pe care le învăţăm încă din primele clase, din cântecele noastre, din inimile noastre. Ne regăsim în poeziile sale care ne încântă de fiecare dată când le citim şi ne umplu sufletul de emoţie.

Cel mai bun mod prin care putem să-l omagiem pe marele poet este să-i citim opera, să-i cunoaştem poeziile nemuritoare, să le rostim în inimile noastre cu simţire, cu emoţie înălţătoare, cu recunoştinţă.

Căci dincolo de toate, va rămâne de-a pururi Eminescu al nostru.…

Un articol dedicat marelui poet puteţi citi AICI.

 

 

Un cântec întru memoria marelui poet….

Şi-o poezie pe care acesta a închinat-o Maicii Sfinte:

Rugăciune

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

Noi, cei din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, Maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!

„Mila”

Îl pot vedea pe Dumnezeul iubirii,

Venind să ne spele toate păcatele.

Hainele Lui sunt în flăcări;

El vrea să ardă întunericul.

Suntem atât de necredincioşi…

Dar Domnul nostru a venit să ne salveze

Pentru că El este Regele gloriei!

“– Ai putea să îmi vindeci inima?

Încă mai simt durerea din lăuntrul meu.

Te pot atinge numai în vis

Şi când închid ochii, văd Lumina !”

Stăm în genunchi

Şi ne rugăm pentru milă.

“- Te rog, Dumnezeul meu, deschide-mi ochii,

Spre lucruri nevăzute

Şi lasă-mă să plec de la nimic

Spre Eternitate!”

de Elena-Alina Tătaru

clasa a XI-a F

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia

„De undeva de sus”

Sfintele Sărbători au trecut. Bucuria acestor zile sfinte ne-a umplut inimile. Casele creştinilor au răsunat de colindele sfinte, de bucuria Naşterii Pruncului Sfânt şi Mântuitor. An de an retrăim cu emoţie acest eveniment unic. Şi chiar dacă zilele Crăciunului au trecut, bucuria acestui mare praznic trebuie să o păstrăm în inimile noastre. Şi să o spunem tuturor, de câte ori putem, ca pe o mărturisire de credinţă:

 

„În infinitul cerului locuim noi, îngeraşii, străjerii oamenilor.

Eu sunt cel mai mic momentan, aşa că încă nu am un copil pe care să îl urmez peste tot unde merge.

Este prima dată în viaţă când prind Crăciunul. Părinţii mei mi-au spus povestea lui Iisus, cum Fecioara Maria L-a născut pe paie într-o iesle. Abia aştept să aud colindele copiilor… nu am ascultat niciodată şi vreau să îmi crească aura când le voi auzi, pentru că melodia lor este înduioşătoare… sau cel puţin aşa mi s-a spus.

Mmmm!… acesta trebuie să fie mirosul cozonacilor… Părinţii mei mi-au spus că oamenii fac o prăjitură specială care poartă acest nume şi care deschide cerurile cu aroma ei. Am crezut că exagerează, însă au avut dreptate… Chiar acum mi-aş lua zborul spre Pământ să gust şi eu, însă oamenii nu mă pot vedea.

Se lasă seara…câte grupuri de copii sunt pe stradă! Aceştia sunt colindătorii care vestesc Naşterea Domnului Iisus Hristos? Mă lămuresc eu acum!”

De departe, din faţa unei uşi se aud clopoţei şi glasuri de copii cântând colinde tradiţionale: „Trei păstori”, „Asta-i casa cea frumoasă”, „Florile dalbe”, „Ziurel de ziuă”.

„Ah, ce glas duios, ce mesaj divin…deja simt că îmi iau zborul…”

După multe ore de cântat copiii s-au întors acasă cu sacoşele pline de covrigi, nuci, mere.

„Acum totul s-a cufundat în linişte… casele au ferestrele luminoase ce dau impresia de căldură. Cred că toţi copiii stau cu părinţii lor în jurul bradului împodobit cu steluţe, globuleţe şi îngeraşi de sticlă. Este Ajunul Crăciunului şi toţi oamenii au sufletul împăcat şi curăţat datorită postului şi împărtăşirii cu sfântul Sânge al Domnului.”

„25 decembrie… cât am aşteptat ziua acesta… de când mi-au apărut primele pene în aripioare. Este dimineaţa devreme. Oamenii se îmbracă frumos şi se duc la slujbă, acasă la Domnul. Copii, tineri, adulţi şi bătrâni, toţi se îndreaptă fericiţi spre biserica al cărei clopot bate vesel vestind încheierea slujbei.”

***

Ajunşi acasă, oamenii se întâlnesc, reunindu-şi familiile în jurul meselor mari, pline de bunătăţi, copiii arătându-şi unul altuia cadourile găsite sub brad în această dimineaţă.

***

„După ce au mâncat, copiii au ieşit afară să se joace în zăpada albă şi pură. În acest moment mi-aş dori să fiu cu ei acolo, să mă bucur de bucuria lor şi să mă joc şi eu alături de ei până seara. Nu pot însă pentru că la noi începe corul îngerilor să cânte şi să ducem mai departe vestea că S-a născut Mântuitorul!”

 

Gherna Laura-Florina

Clasa a-IX-a A

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” Slobozia

Botezul Domnului sau Arătarea Sfintei Treimi (6 ianuarie)

In ziua de 6 ianuarie creştinii sărbătoresc Botezul Domnului sau Boboteaza, cum este cunoscut acest praznic în tradiţia românilor. Este prima mare sărbătoare creştină după Anul Nou. Ne amintim cu toţi momentul divin când Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit la Sfântul Ioan Botezătorul şi a primit botezul în apele Iordanului. A fost un moment al descoperirii dumnezeirii înaintea oamenilor. Dumnezeu S-a revelat lumii ca Sfânta Treime în clipa în care Domnul Iisus a intrat în apele Iordanului. Când Sfântul Ioan a turnat apă pe creştetul Mântuitorului Hristos, Sfântul Duh S-a pogorât în chip de porumbel peste El, iar glasul Tatălui a mărturisit tuturor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!“. Un moment înălţător, cutremurător, o teofanie prin care Dumnezeu Cel necuprins S-a descoperit pe Sine oamenilor. Cu acest moment avea să-şi înceapă Mântuitorul activitatea Sa dumnezeiască în mijlocul oamenilor. Intrând Domnul Iisus în apele râului Iordan, acestea s-au sfinţit şi, odată cu ele, întreaga natură!

In biserici se săvârşeşte slujba Aghiasmei Mari, o slujbă de sfinţire a apei, acest element vital al existenţei nostre pe acest pământ. „Astăzi firea apelor se schimbă“ – se spune în slujba Aghiasmei Mari. Apa care se sfinţeşte astăzi în toate bisericile primeşte „harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului… izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…“. Rememorăm evenimentul sfânt de acum aproape 2000 de ani, îl retrăim spiritual şi nu doar lângă Iordan, ci în toată lumea, pretutindeni unde creştinii Il mărturisesc pe Hristos Domnul. Ne împărtăşim din binecuvântarea Sa. Noi înşine şi lumea întreagă în care trăim. Toate se sfinţesc prin harul Său care le sfinţeşte pe toate. Il invocăm în rugăciunile noastre şi Il primim ca pe Cel ce este Apa cea vie.

Sfintele Evanghelii ne relatează acest moment al Botezului Domnului, subliniind importanţa acestui eveniment în istoria mântuirii noastre. Nu întâmplător s-au petrecut lucrurile astfel, căci toate au urmat planului dumnezeiesc de mântuire a lumii. După Naşterea Sa minunată din Fecioara Maria, Domnul Iisus avea să-şi petreacă anii copilăriei şi ai tinereţii într-un mod discret, despre care nu s-au relatat decât foarte puţine lucruri în Sfintele Evanghelii. Botezul la râul Iordan avea să fie momentul în care Mântuitorul a ieşit în lume, începându-şi activitatea Sa mântuitoare. La evrei, numai la vârsta de 30 de ani bărbatul era socotit cu adevărat matur, având dreptul să vorbească şi să îşi rostească ideile în public, înaintea comunităţii. Numai când a ajuns la acest moment Domnul Iisus avea să iasă în lume, deşi El dovedise încă din copilărie înţelepciunea Sa divină.

În ziua când Hristos a intrat în apa Iordanului pentru a fi botezat de către sfântul Ioan – ultimul prooroc al Vechiului Testament, Duhul Sfânt l-a iluminat pentru a-L recunoaşte şi arăta mulţimilor, mărturisind: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Hristos i-a cerut lui Ioan să-L boteze, dar acesta s-a împotrivit, pentru ca apoi să asculte porunca divină şi să o împlinească. După botezul lui Iisus cerurile s-au deschis iar Duhul Sfânt S-a coborât în chip de porumbel şi a stat deasupra Lui, iar Tatăl a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!“ (Matei 3, 17). Sfântul Ioan Evanghelistul a insistat în Evanghelia sa asupra momentului identificării lui Iisus ca „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii“, ca o recunoaştere a mesianităţii lui Iisus, Cel pe care Il anunţaseră profeţii din vechime. Imediat după acest moment, mânat de Duhul Sfânt, Hristos a plecat în pustiul Carantaniei, unde 40 de zile a postit, apoi a fost ispitit de către diavol. O parte dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul aveau să-L urmeze pe Domnul Iisus, devenind Apostoli ai Săi.

Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)

Există în tradiţia străveche a Bisericii această practică de a marca un mare praznic creştin prin ziua ajunului. O zi pregătitoare care anunţă marea sărbătoare de a doua zi. Este o zi în care creştinii se pregătesc pentru întâlnirea spirituală cu Dumnezeu în cadrul marilor sărbători creştine. Pentru că viaţa noastră spirituală este marcată de urcuşuri şi coborâşuri, pentru că în zilele obişnuite suntem prea mult acaparaţi de grijile cotidiene, de problemele pământeşti, trecerea de la acestea la înălţimea spirituală a sărbătorii se face treptat, iar ziua de ajun are un rol important în acest sens.

Boboteaza (Botezul Domnului) este un praznic dumnezeiesc care ne aminteşte an de an de momentul unic, înălţător, când Domnul Iisus a ieşit în lume şi S-a înfăţişat înaintea marelui Prooroc Ioan Botezătorul, cel care boteza la Iordan cu botezul pocăinţei, pregătind prin predica sa tocmai venirea Mântuitorului. Momentul în care Ioan îl botează pe Mântuitorul în Iordan este o adevărată teofanie –  o revelare a Sfintei Treimi înaintea oamenilor: Tatăl care glăsuieşte din cer mărturisindu-L pe Fiul, Fiul botezându-se în apele Iordanului şi Duhul Sfânt pogorându-se în chip de porumbel. Un moment unic cu care avea să înceapă misiunea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ.

Boboteaza este una dintre marile sărbători creştine de peste an. Cu ea se încheie acest ciclu al Sfintelor Sărbători de iarnă. De aceea, în tradiţia creştină românească Boboteaza este marcată şi prin ziua de Ajunul Bobotezei. Este o zi de asceză, o zi de post, o zi de purificare dar şi de înălţare spirituală. Hristos a venit la Iordan şi a sfinţit nu doar apele acestui râu, ci întreaga natură. Şi noi ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu tocmai pentru a ne face părtaşi acestei sfinţiri cu care Dumnezeu ne binecuvintează pe toţi cei ce credem într-Însul.

În aceste zile preoţii merg pe la casele oamenilor pentru a le binecuvânta prin stropirea cu apă sfinţită (aghiasmă). Se stropesc cu aghiasmă toţi membrii familiei, casa, acareturile şi chiar animalele din curte, ca toate să primească binecuvântarea lui Dumnezeu acum, la început de an. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în inimile şi în casele oamenilor, un semn al acceptării prin credinţă a iubirii şi ocrotirii Părintelui ceresc în viaţa noastră. Vizitarea de către preot a caselor oamenilor este un act liturgic (cultic) şi misionar. Ca trimis al Domnului, el intră în casele tuturor pentru a-i cunoaşte mai bine pe credincioşi, pe fiecare cu problemele sale şi pentru a le transmite mesajul creştin şi acelora care nu vin prea des pe la biserică. Vizita preotului de Bobotează este marcată de multe tradiţii şi obiceiuri populare, pline de semnificaţii spirituale, datini care s-au transmis din generaţie în generaţie. Nu sunt nişte simple obiceiuri, ci sunt adevărate comori de suflet ale acestui neam pentru care credinţa creştină a însemnat mereu legea strămoşească pe care au preţuit-o şi apărat-o.

Sfântul Vasile cel Mare (1 ianuarie)

  Prima zi a anului ne aminteşte an de an de una dintre cele mai de seamă personalităţi ale Bisericii – Sfântul Ierarh Vasile cel Mare. Ierarh de seamă, cărturar strălucit, mare duhovnic, părinte spiritual al credincioşilor pe care i-a păstorit, organizator al monahismului – sunt numai câteva dintre meritele deosebite pentru care marele Vasile a rămas în memoria creştinătăţii cu nemele de  cel Mare. Despre viaţa sa am mai amintit şi aici. Pentru că de la Sfântul Vasile cel Mare – primul dintre Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile, Grigorie şi Ioan) – ne-au rămas opere de o valoare inestimabilă, se cuvine să amintim fie şi numai câteva dintre cuvintele sale atât de ziditoare pentru viaţa creştinilor. Luând aminte la învăţăturile acestui Sfânt Părinte, ne îmbogăţim sufleteşte şi ne întărim pe calea mântuirii:

– Când tu vorbeşti în ascuns cu tine însuţi, cuvintele tale sunt cercetate în cer. De aceea şi răspunsurile îţi vin de acolo.

– Când gândirea nu se mai împrăştie printre cele din afară şi nu se mai împrăştie în lume, prin simţuri, ea se întoarce spre sine. Prin sine, mintea se ridică până la contemplarea lui Dumnezeu.

– Om desăvârşit este acela care iubeşte adevărul şi dreptatea, care Îl iubeşte pe Dumnezeu.

– Fericit este acela care nu gândeşte rău.

– Raţiunea porneşte de la cunoaştere pentru a ajunge la credinţă.

– Binele nu-l găsim în cele trecătoare, ci suntem chemaţi să ne împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate.

– Nu-l invidiaţi pe cel bogat pentru averea sa, pe cel puternic pentru demnitatea sa şi pe cel înţelept pentru ştiinţa sa, căci toate acestea sunt mijloace ale virtuţii doar pentru cei care le întrebuinţează bine, fiindcă fericirea nu stă în ele însele.

– Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care au fost făcute. Nu e nimic mult, când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin, când oamenii iubesc mult.

– Orice păcat este o ocară.

– Ascultarea este scara cea mai scurtă către cer.

– Am căzut prin păcat, dar ne ridicăm prin căinţă.

– Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul medicului, devine incurabilă.

– Nimic nu este atât de propriu firii noastre ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii.