Sâmbăta Morţilor (Moşii de iarnă)

Februarie 29, 2008

biserica2.gif Mai avem o săptămână până la începutul Postului Sfintelor Paşti. În această sâmbătă, în toate bisericile ortodoxe se prăznuieşte Pomenirea morţilor sau Moşii de iarnă, cum este cunoscută în popor această zi. Este o zi în care facem pomenire pentru sufletele părinţilor, ale moşilor şi strămoşilor noştri. O sărbătoare creştină care aminteşte celor în viaţă despre necesitatea păstrării unei legături vii cu cei chemaţi la Domnul. În fond, este o tradiţie ancestrală care ne întăreşte credinţa creştină în continuarea vieţii şi dincolo de moarte, motiv pentru care legătura cu cei morţi este o datorie sfântă. Prin satele din România, înainte de plecarea la biserica, femeile merg la cimitir ca să tămâieze mormintele rudelor decedate şi să aprindă lumânări. După Sfânta Liturghie se săvârşeşte slujba Parastasului unde sunt citite pomelnicele cu numele celor mutaţi la Domnul, apoi se împart vase cu mâncare întru pomenirea celor dragi.

În duminica următoare, Biserica a rânduit să se facă amintire de cea de-a doua venire a Domnului şi de Judecata de apoi la care ne vom înfăţişa toţi oamenii. Pomenirea celor ce nu mai sunt printre noi nu este numai o datorie sfântă, ci şi un prilej de a ne aminti că toţi suntem muritori, iar păstrarea vie a memoriei vieţii noastre de către cei ce vor urma, depinde şi de cum o trăim acum, cu faptele şi împlinirile noastre. Şi de cum vom şti să urmăm calea credinţei, a unei vieţi pline de lumina lui Hristos.

LUMINARI

Anunțuri

Sfântul Ioan Casian şi Sfântul Gherman din Dobrogea (sec.IV-V)

Februarie 29, 2008

sf-ioan-casian.jpg Biserica îi sărbătoreşte în fiecare an bisect, pe data de 29 februarie, pe Sfinţii Ioan Casian şi Gherman, originari din provincia Scythia Minor a Imperiului Roman, actuala provincie românească Dobrogea. În anii nebisecţi, pomenirea lor se face în ziua de 28 februarie. Ioan Casian, după părerea istoricilor care au cercetat viaţa lui, s-a născut undeva în centrul Dobrogei de astăzi (podişul Casimcei aminteşte de numele lui), în jurul anului 360.

sfgherman_din_dobrogea Împreună cu prietenul său din copilărie, Gherman, au trăit într-o mânăstire din apropierea locului natal, după ce au făcut amândoi studii la şcolile cele mai cunoscute din Tomis, capitala provinciei. După câţiva ani de viaţă ascetică retrasă au plecat la Constantinopol, capitala Imperiului, unde şi-au continuat studiile, iar de acolo s-au îndreptat spre Ţara Sfântă, unde au trăit câţiva ani într-o mănăstire de lângă Bethleem. Au plecat apoi în pustiurile Egiptului unde, de asemenea, au trăit mai mulţi ani în mânăstirile marilor asceţi de acolo, după care s-au reîntors în Constantinopol, oraş în care păstorea în vremea aceea marele Arhiepiscop Ioan Gură de Aur, care i-a şi hirotonit pe Gherman întru preot, iar pe Casian întru diacon. Duşmăniile faţă de marele Părinte bisericesc Ioan Gură de Aur erau foarte puternice şi însăşi împărăteasa Eudoxia a contribuit la o hotărâre nedreaptă, anume aceea ca Sf. Ioan Gură de Aur să fie îndepărtat din scaunul său de arhipăstor şi exilat undeva în Caucazul de astăzi, unde a şi murit. În urma conflictelor ce au măcinat scena politică din Constantinopole, cei doi călugări- Ioan Casian si Gherman, s-au deplasat la Roma, ca apărători ai cauzei Sf. Ioan Gură de Aur, unde au şi rămas în continuare, Casian fiind hirotonit preot. În jurul anului 415, Ioan Casian pleacă singur în sudul Galiei, Franţa de astăzi, unde se stabileşte în oraşul Marsillia şi unde a înfiinţat o mânăstire de călugări şi una de călugăriţe, cărora le-a dat cele dintâi Reguli monahale din Apus, fiind socotit unul dintre cei care au reglementat monahismul apusean. A organizat viata mânăstirească dupa modelul aşezămintelor similare din Orient, cu adaptările specifice lumii apusene.

Documentele vremii nu mai fac referire la Gherman, fiindcă acesta a murit cel mai probabil înainte de anul 415, la Roma. La rândul său Sfântul Ioan Casian trece la cele veşnice în anul 435 la Marsilia, unde este îngropat.

De la Sfântul Ioan Casian ne-au ramas mai multe scrieri de o valoare deosebită fapt pentru care este socotit în randul Sfinţilor Părinţi scriitori ai Bisericii. Toate aceste scrieri reflectă personalitatea sa deosebită, erudiţia şi legăturile spirituale pe care le-a avut cu marile personalităţi creştine ale timpului său. A scris lucrări teologice pentru apărarea dreptei credinţe, împotriva ereziilor care tulburau unitatea Bisericii (erezia nestoriană şi altele). Opera sa reprezentativă rămâne însă “Convorbiri cu Părinţii” (în 24 cărţi) – capodopera Sfântului Ioan Casian. Este prima scriere de acest gen din literatura creştină. Însumează cele mai reprezentative dialoguri, sfaturi, învăţături pe care sfântul le-a cules în timpul periplului său prin Ţara Sfântă şi pe la mânăstirile din pustiul Egiptului.

În cinstea sa s-a ridicat în judeţul Tulcea o mânăstire ce-i poartă numele. În apropierea localităţii Casimcea se găseşte şi o peşteră unde a petrecut împreună cu prietenul său Gherman primele experienţe ascetice duhovniceşti. Mai multe amănunte despre viaţa şi opera sa găsiţi AICI.

pestera-sf-ioan-casian.jpg Peştera Sf. Ioan Casian


Cercul de religie – 26 februarie 2008

Februarie 26, 2008
     Marţi, 26 februarie a.c, Cercul de religie din cadrul Colegiului Naţional ”Mihai Viteazul” din Slobozia, a realizat o întâlnire pe tema „Hristos şi tinerii”. Întâlnirea a avut loc în sala de festivităţi participând elevi ai Colegiului. A fost invitată maica Emilia Nistoroiu – consilier în cadrul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, care a vorbit celor prezenţi despre problemele specifice tinerei generaţii de astăzi şi despre necesitatea ca tinerii să redescopere calea credinţei, a valorilor creştine aşa cum ele au fost promovate în Biserică timp de 2000 de ani. Mesajul Bisericii nu trebuie înţeles ca unul rigid, învechit, căci el răspunde la fel de actual şi azi, ca şi la începuturi, problemelor şi nevoilor tuturor oamenilor. Este mesajul divin al Mântuitorului Hristos, prin care oamenii îşi pot găsi deplina împlinire şi realizare fiinţială. Problemelor cu care se confruntă, tinerii trebuie să le răspundă cu soluţii viabile, raportate la învăţătura creştină, la tradiţia şi spiritualitatea în care acest popor român a dăinuit. În cuvântul său, maica Emilia a dat şi numerose exemple concrete din experienţa activităţii desfăşurate în cadrul sectorului de asistenţă socială al Episcopiei. A urmat apoi un dialog constructiv între toţi cei prezenţi, exprimându-se dorinţa de a realiza şi alte întâlniri şi dezbateri pe marginea problemelor celor tineri.
cercul-de-religie.jpgcercul_de_religie.jpgactiune-cerc-religie.jpg

Sf. Martir Policarp al Smirnei (23 februarie)

Februarie 25, 2008

sf-policarp_al_smirnei.jpg  În ziua de 23 februarie, Biserica îl cinsteşte pe marele martir Policarp al cetăţii Smirna (sec I-II d. Hs), unul dintre cei mai preţuiţi martiri ai creştinătăţii.Sfântul Policarp s-a născut în jurul anului 70 d.Hs. în cetatea Efesului (Asia Mică), în vremea împăratului roman Vespasian, din părinţi creştini, cu bună stare materială. Fiind perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, părinţii săi au fost prinşi şi închişi. Cu puţin înainte de a fi martirizaţi, aceştia l-au încredinţat pe fiul lor – despre care biograful său spune că s-ar fi născut chiar în închisoare – unei femei credincioase, numită Calista. Încă din copilărie, Policarp s-a arătat foarte sensibil la suferinţele şi nevoile semenilor săi, pe care i-a ajutat cu milostenie de fiecare dată. Numele său – Policarp, înseamnă „cel cu multe roade“. Sf. Policarp şi Sf. Ignatie Teoforul (martir pomenit pe 20 decembrie) au fost ucenicii Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul.După trecerea la cele veşnice a episcopului Vucol, Sfântul Policarp a fost ales episcop al cetăţii Smirna (azi Izmir, în Turcia). Păstorind vreme îndelungată, Sfântul Policarp i-a adus prin credinţa şi prin viaţa sa deosebită, pe mulţi păgâni la creştinism. A scris mai multe epistole, dar până azi nu s-a păstrat decât Epistola către Filipeni. În timpul împăratului roman Marcus Aurelius (161-180), un aprig persecutor al creştinilor, Sfântul Policarp a fost arestat şi, pentru că nu a renunţat la credinţa creştină, a fost ars de viu pe rug, la o vârstă înaintată. Sfântul Irineu al Lyonului (pomenit de Biserică la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, ne-a lăsat o relatare scrisă despre viaţa şi martiriul sfântului, pe care o citează şi marele istoric creştin Eusebiu din Cezareea în a sa Istorie Eclesiastică.


„Întoarcerea dintru risipire”

Februarie 24, 2008

intoarcerea-fiului-risipitor.jpg Duminica ce a trecut, a 34-a după Rusalii, ne aduce în suflet o altă minunată parabolă a Mântuitorului: pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32). După episodul vameşului şi al fariseului, care ne-a reamintit de smerenie – condiţie a pocăinţei, a reîntoarcerii la Părintele ceresc, astăzi ni se revelează întoarcerea omului din exilul îndepărtării de Dumnezeu. Iată cum ne relatează evanghelistul această parabolă:

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a apropiat el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi întoarce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi! Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (vezi Ev. Luca 15, 11-32).

Această “definiţie” a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm, să ne-o însuşim atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată esenţa mesajului creştin. Iar cel care se mulţumeşte numai cu ceea ce îi oferă această viaţă şi această lume, fără să tânjească şi după altceva, nu va şti niciodată ce este într-adevăr pocăinţa. Pocăinţa este adesea confundată cu o simplă înşiruire de păcate la spovedanie. O eliberare formală de povara greşelilor, prin mărturisire şi atât. Numai că adevărata pocăinţă este mai mult decât atât, este şi altceva ce de multe ori ne scapă. Este şi conştientizarea sentimentului de înstrăinare de iubirea lui Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de adevărata viaţă care este numai împreună cu El. Este, ceea ce Nichifor Crainic spunea atât de frumos: ”Nostalgia paradisului”. Atunci când omul realizează cu durere că ne-am risipit prin lucruri fără importanţă, că am pângărit prin păcate frumuseţea sufletească pe care am primit-o la început, că suntem departe de casă şi de Părintele de lângă care am ales singuri să plecăm…. Iar când realizăm toate acestea, nu ne mai ramâne de făcut decât dorinţa puternică de a ne reîntoarce acasă, acolo de unde am plecat întru risipire şi rătăcire: “mă voi întoarce la Tatăl meu…”. Acesta este adevăratul sens al pocăinţei. Şi nu doar o simplă intenţie, ci chiar părăsirea acelei ţări îndepărtate, lumea păcătului, a risipirii darurilor, a înstrăinării.

Acest “venindu-şi în sine” este cheia! Este primul pas spre revenire, spre o nouă şansă pe care Părintele ceresc ne-o oferă în orice moment. Aşteptându-ne cu răbdare şi cu speranţa că ne vom întoarce. Aşteptând cu dragoste să ne repună întru ale noastre, în moştenirea pe care nebuneşte am risipit-o.

Cu această parabolă, urcăm încă o treaptă din acest “urcuş spre Înviere”, spre marea sărbătoare a biruinţei vieţii asupra morţii prin Iisus Hristos Domnul nostru.


Cuvinte pentru suflet („Uşile pocăinţei”)

Februarie 20, 2008

cruce-celtica.jpg Odată cu Duminica vameşului şi a fariseului, am început perioada numită în cultul creştin răsăritean “a Triodului”(vezi). În curând va începe şi Postul Sfintelor Paşti – perioada de pregătire sufletească şi trupească pentru întâmpinarea marelui praznic al Învierii Domnului. Vă propun spre meditaţie textele unor cântări bisericeşti pe care le putem auzi în această perioadă în cadrul slujbelor Bisericii. Mesajul lor este unul de întoarcere a noastră spre Părintele ceresc, de pocăinţă pentru mulţimea greşelilor pe care le facem şi de dorinţă de curăţire, de iertare, de purificare. “Uşile pocăinţei” sunt uşile Cerului deschise în inimile noastre. De aceea, „perioada Triodului, ca şcoală a eliberării de păcat şi ca nevoinţă pentru mântuire, este un urcuş spiritual spre Sfintele Paşti, o ridicare a sufletului dar şi a trupului din păcat, pentru a-L întâlni pe Hristos Cel înviat, căci Învierea Domnului este cu adevărat  viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu împărtăşită oamenilor” (PF Patriarh Daniel).

Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă sufletul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul necurat. Ci, ca un Îndurat, curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!

La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii,  ci îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta!” (din Stihirile Triodului).


Campania „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!”

Februarie 19, 2008

is_hs_ni_ka.gif Ziarul Lumina – cotidian creştin naţional ce se editează la Iaşi – ne prezintă în numărul din data de miercuri 13 februarie a.c. (www.ziarullumina.ro ) amănunte despre campania ce se desfăşoară în aceste zile în întreaga ţară, în vederea menţinerii orei de religie în cadrul disciplinelor de învăţământ în sistemul educaţional românesc, prin noua lege a învăţământului, aflată în plină dezbatere. Propunerea de excludere din rândul disciplinelor de studiu din trunchiul comun de discipline de învăţământ şi transformarea acestei ore de educaţie moral-religioasă într-un simplu opţional, printre alte opţionale, a stârnit reacţii puternice în diferite medii din întreaga ţară. Conducători bisericeşti, personalităţi ale culturii şi ştiinţei, membri marcanţi ai societăţii civile, artişti, profesori, elevi dar şi oameni simpli, au susţinut pe diferite căi necesitatea stringentă de a oferi copiilor, tinerilor aflaţi în plină formare şi educare pe băncile şcolii, şi o oră de educaţie în spirit moral-religios.

Vă invităm să citiţi articolul menţionat (la adresa mai sus mentionata). Reacţiile unor personalităţi precum PF Patriarh Daniel, Dl. Academician Răzvan Theodorescu, artistul Tudor Gheorghe precum şi alte personalităţi, dar si părerile unor elevi de liceu, studenţi, tineri, întregesc imaginea despre această campanie naţională.

Spicuim din cuvântul PF Patriarh Daniel: „Religia a avut, întotdeauna, în cadrul sistemului public de învăţământ, un loc important în procesul de formare a competenţelor şi atitudinilor moral-sociale. Aşa cum Geografia oferă cunoaşterea configuraţiei spaţiale a pământului, esenţială pentru cunoaşterea patriei şi a întregii planete, iar Istoria oferă cunoaşterea succesiunii temporale a generaţiilor umane, Religia oferă perspectiva comuniunii eterne de iubire între Dumnezeu şi oameni, între Creator şi creaturi, între persoane şi popoare. Studiul Religiei corespunde nevoii comunităţii româneşti locale şi naţionale de a-şi păstra bogăţia şi identitatea spirituală şi de a transmite valori permanente tinerei generaţii”(p.1).

Vom reveni şi cu alte amănunte cu privire la acest subiect.