Sfântul Andrei – Apostolul pământului românesc (30 noiembrie)

Noiembrie 29, 2008

sfantul_apostol_andrei Ziua de 30 noiembrie este una de o importanţă deosebită pentru poporul nostru. Creştinii români îl cinstesc pe acela care acum aproape 2000 de ani a semănat prin predica sa cuvântul Evangheliei pe teritoriul ţării noastre. Sfântul Apostol ANDREI este primul chemat la apostolie dintre ucenicii Domnului.  Era din oraşul Betsaida, fiul lui Iona evreul, fratele lui Simon Petru – alt apostol al lui Hristos. Înainte de a răspunde chemării Domnului, cei doi fraţi au fost mai întâi ucenicii lui Ioan Botezătorul. Atunci când l-au auzit pe Ioan arătând spre Domnul şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii„, l-au lăsat pe acesta şi l-au urmat pe Hristos.

Potrivit istoricului Eusebiu din Cezareea (cca 265 -340 d.Hs.) şi unor mărturii ale vremii lui, Sfântul Andrei a predicat Evanghelia de-a lungul coastei de sud şi pe ţărmul de vest al Mării Negre, în Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, unde au trăit strămoşi ai poporului român. Cercetările istorice din ultimii ani ne arată că în periplul său prin Scythia Minor, Sfântul Andrei l-a luat cu sine şi pe bunul său prieten – Sfântul Apostol Filip. Prin misionarii care i-au urmat Celui dintâi chemat la apostolat, Evanghelia a pătruns în zonele mai adânci ale teritoriului geto-dac, spaţiul de formare a poporului român.

Sfântul Apostol Andrei a murit ca martir la sud de Dunăre, în cetatea Patras, fiind răstignit pe o cruce în formă de X – cruce care avea să-i poarte numele – „crucea Sfântului Andrei”. Moaştele Apostolului Andrei pentru multă vreme s-au aflat la Constantinopol, fiind aduse aici în zilele împăratului Constanţiu, fiul Sfântului Împărat Constantin.

Apostolul Andrei este unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinilor români, aşa cum o dovedeşte de altfel şi prezenţa lui în folclorul naţional şi în toponimia unor locuri din Dobrogea de azi, teritoriul pe unde a şi predicat.


Sfânta Muceniţă Ecaterina (25 noiembrie)

Noiembrie 24, 2008

 sfecaterina1 Sfânta Muceniţă Ecaterina a trăit pe vremea împăratului Maximian, la începutul veacului al IV-lea. Era de fel din din Egipt, din cetatea Alexandriei, un mare centru cultural, politic şi economic al antichităţii. Era fiica unui principe alexandrin pe nume Consta. Era foarte frumoasă şi înaltă la trup. Aceasta a învăţat într-un mod strălucit toată învăţătura şi ştiinţa greacă şi latină a acelor vremuri, uimind cu înţelepciunea şi priceperea sa. A învăţat de asemenea şi arta retoricii (oratoria, grăirea frumoasă). Era renumită şi pentru că ştia multe limbi străine şi dialecte ale multor neamuri. Era renumită şi admirată nu numai în Alexandria, căci faima sa depăşise graniţele egiptene. Mulţi veneau în Alexandria pentru că auziseră de renumele şi înţelepciunea ei. Dincolo de acest renume, Ecaterina rămăsese o persoană modestă, cu un suflet împodobit de cele mai alese virtuţi. Era creştină şi pentru aceasta căuta să atragă la credinţă cât mai mulţi oameni, prin talentul cuvintelor sale. În anii împăratului Maximian, Ecaterina a fost prinsă pentru faptul că-L mărturisea pe Hristos. A fost arestată şi încercată prin multe chinuri. Avea să-şi găsească sfârşitul ca martiră a Bisericii, tăindu-i-se capul în faţa mulţimilor de oameni care o cunoscuseră.

În cinstea ei a fost ridicată mânăstirea care îi poartă numele, din muntele Sinai – locul unde Dumnezeui i-a vorbit proorocului Moise şi i-a descoperit poruncile Decalogului. Este unul dintre cele mai importante centre ale monahismului răsăritean.

manastirea-sf-ecaterina

Mânăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai

moastele-sfecaterina

Moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina


Adevărata bogăţie

Noiembrie 22, 2008

Nu vă adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer….!.” (Matei 6,19-20 )

iisus_hristos_sinai Ne-am învăţat ca în fiecare duminică, mergând în Casa lui Dumnezeu, să ascultăm de fiecare dată un alt fragment din Sfintele Evanghelii, la care suntem îndemnaţi să medităm. Fiecare pericopă evanghelică ne îndeamnă să medităm la un adevăr dumnezeiesc, la un adevăr de viaţă, la un aspect esenţial al existenţei noastre. Meditând, gândindu-ne, lămurindu-ne, vom şti ce să facem. Chiar din aceste fragmente auzim adeseori că pe Mântuitorul Iisus Hristos îl abordau adeseori unii oameni cu această întrebare esenţială: „Doamne, ce să facem?”  Ce să facem ca să dobândim viaţa de veci, ce să facem ca să ne mântuim, ce să facem ca să ne împlinim menirea pe acest pământ şi să nu ne irosim nepreţuita viaţă? Sunt întrebări pe care fiecare ar trebui să ni le punem. Şi dacă noi, cei de azi, nu mai avem posibilitatea de a-L întâlni pe Domnul pe căile vieţii nostre, să-L întâlnim fizic, trupeşte, Îl putem găsi în orice clipă în Biserica Sa, acolo unde de 2000 de ani răsună cuvântul Evangheliei Sale. El ne vorbeşte real prin cuvântul Evangheliei, prin învăţătura Părinţilor Bisericii, prin ceea ce ni s-a transmis din generaţie în generaţie chiar de la Domnul şi de la Apostolii Săi.

Duminica a 26-a după Rusalii ne reaminteşte o altă parabolă plină de învăţăminte profunde: pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Unii predicatori o numesc într-un mod mai dur: parabola bogatului nebun!  Iată cum consemnează Sf. Evanghelist Luca această  istorioară:

Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21).

O pildă plină de învăţăminte. O pildă care reflectă cu putere una dintre gravele patimi ale omului din toate timpurile: lăcomia după avere, după bogăţii. O lăcomie care îl desprinde pe om din legătura sa fiinţială cu realităţile dumnezeieşti spre care omul trebuie să tindă, şi-l lipeşte exclusiv de această lume materială, de lucrurile atât de trecătoare, de cele efemere. Este mai mult decât o simplă greşeală, este o abatere capitală a omului de la destinul său ceresc. De aceea gravitatea este cu atât de mare. Tocmai pentru a ilustra cât mai bine această gravitate, Mântuitorul a subliniat în această parabolă eroarea alegerii omului, care Îl lasă deoparte pe Dumnezeu şi-şi pune toată nădejdea în cele materiale, în lucruri, în bogăţii, uitând de Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte pe toate. Tocmai lăcomia a fost aceea care l-a orbit pe om în cugetul său. Abundenţa roadelor ogoarelor sale, el a pus-o exclusiv pe seama sa. Toate erau meritul său. I se cuveneau. Erau numai pentru sine! A uitat să mulţumească lui Dumnezeu, a uitat şi de semeni, a uitat de tot! Ba mai mult, în nebunia lui şi-a închipuit că tot ceea ce a strâns în hambarele sale va fi un temei sigur pentru o existenţă sigură şi îndelungată, dar şi un prilej de bucurie pentru sufletul său: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Singura sa grijă era cea a hambarelor pe care şi le dorea şi mai încăpătoare pentru atâta abundenţă! Să nu se piardă niciun bob! Totul doar pentru el! Bogăţia îl făcea să se creadă nemuritor, atotputernic. Avea de toate, ce mai putea să i se întâmple? Cine ar mai fi putut să-i tulbure fericirea îmbelşugată? Totul se închisese în juru-i şi nimeni nu mai conta pentru el.  În nebunia sa, bogatul ajunsese să uite până şi un adevăr elementar şi anume că toţi oamenii suntem muritori şi pentru toţi, săraci sau bogaţi, slabi sau puternici, vine un sfârşit al vieţii noastre pe acest pământ. Un sfârşit care aduce cu sine şi o Judecată, o înfăţişare înaintea lui Dumnezeu şi o evaluare a tot ceea ce am făcut sau nu am făcut în timpul vieţii. Un moment în care dăm socoteală pentru tot! Cel ce are clar acest adevăr în faţa conştiinţei sale, va şti să rămână lucid şi înţelept. Cu gândul că Dumnezeu poate rosti chemarea în orice moment! O chemare la care orice muritor răspunde imediat prezent!, indiferent dacă este sau nu pregătit de aşa ceva. Nu degeaba înţeleptul rege Solomon spunea: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”(Pilde 1,7).

Mântuitorul a subliniat în multe rânduri că nu bogăţia este aceea pe care o condamnă, ci lăcomia! Zaheu vameşul s-a eliberat de robia lăcomiei atunci când a împărţit averea celor pe care îi nedreptăţise. La fel şi Matei-Levi – alt vameş bogat, cel care a lăsat toate şi L-a urmat pe Domnul, devenindu-I Apostol. Atunci când omul agoniseşte prin muncă şi hărnicie, roadele muncii sale sunt bine meritate. Omul harnic şi înţelept nu se lipeşte cu sufletul de nişte lucruri, pentru că el ştie că Toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Iar Psalmistul David zice de asemenea că: “Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea”  (Psalm 61, 10). Şi încă multe alte locuri din Scriptură ne avertizează în acelaşi fel. Sunt îndemnuri la echilibru, la cumpătare, la corectitudine şi la generozitate. Dacă din toate cele agonisite, omul ştie să găsească şi un prilej de mărinimie, de generozitate faţă de cei ce au nevoie de un sprijin, omul va fi departe de pericolul lăcomiei. Generozitatea, milostenia, bunătatea sunt căi de echilibru în viaţa omului. Şi de apropiere de Dumnezeu. Aşa cum El revarsă Iubire şi bunătate peste toţi oamenii, buni sau răi, asemenea trebuie să fim şi noi, oamenii, unii faţă de alţii. Atunci când uităm de semeni, uităm şi de Dumnezeu, uităm şi de noi înşine! Ajungem să idolatrizăm bogăţia şi să ne închinăm cu totul ei!

Un proverb popular spunea că „Cel ce dă, lui îşi dă!” . Cele ce dăruim din inimă se vor preschimba în comori de iubire în lumea cea plină de iubire a lui Dumnezeu. Ceea ce aici, pe pământ putem să facem cu ajutorul unor simple lucruri, şi ele trecătoare ca şi noi, ne poate aduce cu adevărat comori nepieritoare în ceruri. Acolo unde singura  şi adevărata comoară nepreţuită este Iubirea lui Dumnezeu! Iar pentru a ajunge la această Iubire, trebuie să plecăm de la iubirea semenilor. Iubindu-i pe aceştia, ajutându-i, preţuindu-i, urcăm treaptă cu treaptă spre cunoaşterea şi Iubirea Părintelui ceresc.  Nu întâmplător se citeşte această pildă în Postul Crăciunului. Postul care trebuie privit nu doar ca o simplă dietă alimentară. Ci ca un urcuş spiritual, ca o cale a regăsirii noastre. Ca o cale a corectării derapajelor nostre atât întru cele spirituale, cât şi fizice. Postul ca un prilej de înfrânare, de înfrângere a egoismului ce ne distruge. Un prilej de a redescoperi mărinimia, bunătatea, milostenia. Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, din Iubire, pentru ca să ne mântuiască, să ne salveze. Ne-a copleşit cu cea mai mare Iubire. Ne-a arătat prin tot ceea ce a spus sau făcut că Iubirea este singura cale spre veşnicie! Iubirea sub toate aspectele ei.

O pildă plină de învăţăminte. O pildă care trebuie să ne dea de gândit dacă am ales corect priorităţile vieţii noastre. O pildă care trebuie să ne determine să acţionăm în direcţia corectă, fără să ne încredem  în cele ce sunt mai trecătoare şi decât noi. Ci doar în Dumnezeu, în veşnica Sa Iubire…


Intrarea Maicii Domnului în Biserică (21 noiembrie)

Noiembrie 21, 2008

intrarea_maicii_domnului La începutul Postului Crăciunului, Biserica a rânduit o sărbătoare închinată tocmai Aceleia prin care a fost posibil miracolul dumnezeiesc al Întrupării Mântuitorului acestei lumi. O sărbătoare prin care o preacinstim pe Sfânta Fecioară Maria, Cea care avea să devină Maica Domnului nostru Iisus Hristos. O fiinţă preacurată, o fiinţă sfântă, întru care cea de-a doua persoană a Treimii celei dumnezeieşti, s-a sălăşluit şi a luat firea noastră omenească. Alegerea Mariei nu a fost una întâmplătoare. Trecuseră atâtea generaţii de oameni până ce avea să se ivească „cea plină de har” – „vasul cel ales”  dintru care Cel necuprins a luat trup omenesc. Nu putem să nu o cinstim pe Maica Sfântă, pentru că ei îi datorăm atât de mult şi în primul rând pe Mântuitorul – pe Acela pe care L-a zămislit ca om în pântecele său preacurat. Ea însăşi a fost rodul rugăciunii şi al dăruirii părinţilor săi – Ioachim şi Ana – oameni drepţi înaintea lui Dumnezeu. După îndelungate rugăciuni şi juruinţe, cei doi au primit un dar ceresc – pe Maria – „cea frumoasă”, cea binecuvântată, cea dăruită de Dumnezeu. Au aşteptat mulţi ani, dar aşteptarea lor a fost una binecuvântată. Au primit mai mult decât un dar, mai mult decât un copil: au primit din plin binecuvântarea dumnezeiască!  Au primit cu bucurie pe prunca Maria, dar nu au uitat că au făgăduit-o lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de trei ani, pe Maria au luat-o părinţii ei şi au adus-o la templul din Ierusalim. Şi, împlinindu-şi făgăduinţa lor, au închinat-o pe fiica lor lui Dumnezeu Celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acolo, la templul lui Dumnezeu, Fecioara Maria a rămas doisprezece ani, învăţând cele dumnezeieşti, sporind în creşterea duhovnicească, pregătindu-se de marea misiune care avea să-I fie încredinţată. A locuit în templul din Ierusalim, Aceea care avea să devină ea Însăşi un templu al dumnezeirii, dintru care ne-a răsărit nouă, oamenilor, Mântuitorul sufletelor noastre.

Înainte de praznicul Naşterii Mântuitorului, se cuvine să ne aducem omagiul şi preacinstirea noastră Maicii Sfinte – Celei ce va rămâne de-a pururi un model de sfinţenie, model de Mamă rugătoare şi sprijinitoare a noastră înaintea lui Dumnezeu. Amintirea acestui moment sfânt din viaţa Maicii Domnului trebuie să ne fie un îndemn puternic de a căuta să urmăm această cale a bunătăţii, a iubirii, a sfinţeniei – Calea vieţii veşnice alături de Dumnezeu.

sa_intrarea


“Suntem toţi cetăţenii acestei lumi”

Noiembrie 20, 2008

Miercuri, 19 noiembrie 2008, în Sala de festivităţi a Colegiului Naţional “Mihai Viteazul” din Slobozia, s-a desfăşurat o acţiune pe tema “Suntem toţi cetăţenii acestei lumi”. Elevii claselor a IX-a F şi a X-a G au prezentat materiale şi discursuri prin care au ilustrat necesitatea de a ne forma ca oameni în spiritul toleranţei şi al înţelegerii, al acceptării şi al respectării tuturor semenilor, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, cultură sau stare socială. Prin cuvintele lor, elevii au subliniat importanţa spiritualităţii şi interculturalităţii în relaţiile dintre oameni. Mesajul creştin este unul universal, el adresându-se deopotrivă tuturor oamenilor, ca unii ce trebuie să ne considerăm copii ai lui Dumnezeu şi fraţi unii cu alţii. Este imperios necesar să ne cunoaştem unii pe alţii, să ne însuşim valorile spirituale şi culturale prin care putem clădi punţi spirituale între popoare şi să depăşim toate acele disensiuni dezvoltate de-a lungul istoriei, adeseori în forme foarte violente. Lumea este un loc în care toţi ne putem bucura de darul sfânt al vieţii.

dsc05359

Elevele Alecu Mihaela şi Papa Costina (X G) Ion Ancuţa şi Chiper Diandra (IX F) au adresat îndemnuri frumoase pentru ca toţi tinerii de azi să crească în spiritul iubirii creştine, al înţelegerii şi respectului reciproc, al valorilor spirituale care ne pot face să construim o lume mai bună.

dsc05362

dsc05358

dsc05363 dsc05364

dsc05365


Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (16 noiembrie)

Noiembrie 16, 2008

sfevmatei

Este unul dintre Apostolii Mântuitorului. A fost martor la toate evenimentele importante ale activităţii Domnului. Numele Sfântului Apostol Matei se leagă în primul rând faptul că a scris prima dintre cele patru Sfintele Evanghelii – acele cărţi nou-testamentare în care sunt relatate viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul oamenilor.

Numele său ebraic era Levi. Era de profesie vameş. Percepea taxe, iar pentru aceasta nu era deloc iubit de către oamenii din popor, vameşii fiind consideraţi oameni vânduţi romanilor. În plus, erau urâţi şi pentru necinstea lor. Fiind în vamă, Matei a fost abordat de către Domnul, care i-a spus într-un mod direct: “Vino după Mine!” (Matei 9,9-13). În pofida stigmatizării sale sociale, vameşul Levi este chemat de Iisus, pentru a-I deveni ucenic. În ceasul acela, vameşul Matei a lăsat toate şi I-a urmat Domnului, rămânând un exemplu de dăruire, de credinţă. L-a primit pe Domnul în casa sa, l-a găzduit împreună cu Apostolii, avea să dea şi un ospăţ în cinstea Lui, dar avea să-L primească pe Domnul mai ales în inima sa. A lepădat cu totul viaţa sa dinainte. Pleacă abandonând tot, cu excepţia penei de scris. În locul birurilor şi taxelor, avea să strângă în inima sa iubire faţă de Dumnezeu şi să-i aducă şi pe alţi oameni la credinţă. După această întâlnire existenţială, vameşul Levi devine apostolul Matei. Numele a fost ales cu tâlc, întrucât în ebraică Mattathiah semnifică “Darul lui Yahve”(„darul lui Dumnezeu”). Ulterior acestei întâlniri, Matei a valorificat experienţa anilor săi de profesie şi de meticuloasă consemnare, scriind o operă sistematizată, care ne dezvăluie faptul că el era un bun învăţător, şi un bun cunoscător al Scripturilor.

După Ziua Cincizecimii, când prin botezul cu Duhul Sfânt s-a întemeiat Biserica lui Hristos, Sfântul Apostol Matei a propovăduit cuvântul Domnului înaintea oamenilor. Pentru a-l face cunoscut la cât mai mulţi, el a scris Sfânta Evanghelie ce-i poartă numele şi în care a aşezat cele mai importante învăţături, minuni şi evenimente din viaţa Mântuitorului. A scris-o în dialectul aramaic – limba vorbită în vremea aceea de către evrei şi limba în care Mântuitorul a vorbit şi a predicat. Lucrarea este datată în jurul anilor 50-65 d. Hs. Această carte – prima din colecţia Noului Testament – s-a răspândit mai ales la comunităţile de evrei care primiseră botezul creştin. Evanghelia a fost apoi tradusă de Sfântul Matei şi în limba greacă, pentru a fi înţeleasă de către toţi creştinii, nu doar de iudeo-creştini. Traducerea a fost făcută în jurul anilor 62-63 d.Hs.

Tradiţia Bisericii ne spune că Sfântul Apostol Matei a predicat Evanghelia şi la alte popoare, nu doar la evrei, ci şi la perşi, la etiopieni şi nubieni. A murit ca martir în Etiopia. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte în ziua de 16 noiembrie. În oraşul Slobozia este o biserică închinată acestui mare Apostol al Domnului. Lângă ea se găseşte Cimitirul eroilor din Primul Război Mondial.

the_inspiration_of_saint_matthew_by_caravaggio

Foto: „Inspiraţia Sfântului Apostol Matei” – tablou pictat de Caravaggio (sec. XVI)


Pilda iubirii mântuitoare

Noiembrie 16, 2008

 samarinean Multe au fost învăţăturile pe care Mântuitorul le-a dăruit oamenilor. Nenumărate au fost adevărurile mântuitoare cu care i-a luminat pe cei din vremea Sa şi, prin ei, şi pe toţi cei ce au urmat. Au fost porunci exprimate simplu, direct, au fost sfaturi, au fost îndemnuri, au fost parabole. Acestea din urmă, pildele, erau mult apreciate de către ascultători. Plecând de la întmplări din viaţa cotidiană, Mântuitorul ajungea la adevăruri dumnezeieşti. Unele erau foarte clare, altele cereau o interpretare măiastră., pe care, de obicei, tot Domnul o făcea cel mai bine.

Duminica a 25-a după Rusalii şi prima duminică din Postul Crăciunului, ne reaminteşte de una dintre cele mai frumoase şi mai profunde dintre pildele Mântuitorului. O pildă care ne lămureşte la modul foarte clar Calea sigură pe care putem ajunge la mântuire. Calea cea mai la îndemână prin care Îl putem descoperi pe Dumnezeu şi prin care Îi putem arăta mulţumirea, recunoştinţa. Este Calea Iubirii – a acelei Iubiri dumnezeieşti prin care au fost create toate, prin care Dumnezeu le-a rânduit pe toate şi datorită căreia ne-a îngăduit pe noi oamenii, chiar şi atunci când am fost atât de departe de El prin neascultare. Şi, dincolo de toate, Iubirea prin care Dumnezeu S-a făcut om, ca pe oameni să-i înalţe din păcat şi să-I mântuiască.  Parabola samarineanului milostiv este o lecţie simplă şi clară despre cum trebuie să înţelegem Iubirea ca dimensiune dumnezeiască a existenţei. Iubirea ca unică măsură a umanităţii noastre. Iubirea ca scară prin care ne putem înălţa la idealul asemănării cu Dumnezeu. Iubirea pe care omul o poate învăţa plecând de la realitatea concretă, imediată, de la aproapele, semenii de lângă noi, pe care trebuie să-i privim întotdeauna ca pe nişte egali, ca pe nişte fraţi, ca pe unii ce sunt şi ei creaţi după chipul lui Dumnezeu. În felul acesta ajungem să-L descoperim pe Dumnezeu în fiecare dintre noi. Şi tocmai acesta este miracolul Iubirii! Căci numai prin Iubire Dumnezeu ni se revelează cu adevărat. Iată ce ne spune Domnul Iisus în cuvântul Său:   

Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă, Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10, 25-37).

Un episod impresionant! O întâmplare plină de învăţăminte. Ducându-ne cu gândul la acest moment din viaţa pământească a Mântuitorului, ne putem imagina în postura învăţătorului de lege, dar nu ca ispititori ai lui Dumnezeu, ci ca întrebători. Ca oameni dornici de a cunoaşte, de a înţelege şi de a împlini  învăţăturile mântuitoare. Doamne, ce să facem? – ar fi întrebarea pe care fiecare I-am pune-o Domnului! Şi poate o şi punem, în adâncul inimii noastre. Mai ales atunci când suntem încercaţi de diferite cumpene în viaţă. Important este să ştim că putem să alergăm la Domnul, că putem să-I cerem sprijinul, ajutorul, ocrotirea. Să ştim cu încredere că este Cineva gata oricând să ne întărească, să ne susţină. Nu trebuie însă să-L ispitim pe Dumnezeu, să-L punem la încercare precum învăţătorul din parabolă. Acela venise cu gânduri nesincere. A căzut singur în propria capcană. Se aştepta ca Domnul Iisus să-i spună altceva decât era scris în Legea mozaică. Dar Domnul i-a răspuns … întrebându-l ce este scris în Lege, el cum învaţă pe alţii, dacă este învăţător de Lege? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – a răspuns acela. Iar Domnul a confirmat: aceasta este Calea! Facând acestea vei fi viu înaintea lui Dumnezeu. Atât de simplu şi atât de clar. Numai că, aici a intervenit slăbiciunea firii omeneşti: deşi e simplu şi clar, ne este greu să înţelegem şi să împlinim voia lui Dumnezeu. Pentru că nu înţelegem nici măcar cine ne este aproapele? Pentru fiecare om, acest cuvânt însemnă altceva. Fiecare se gândeşte doar în sensul egoist al gândirii sale. Mântuitorul ştia asta. Ştia şi modul exclusivist al gândirii contemporanilor săi, pentru care aproapele era numai cel din neamul lui Israel, dar şi aici interveneau şi alte restricţii. De aceea a spus această minunată parabolă a samarineanului milostiv. Pentru a arăta că aproapele este orice om, fără nicio deosebire! Pentru că şi Iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi oamenii, fără nicio deosebire! Iubirea noastră trebuie neapărat să se acordeze cu modelul suprem al Iubirii divine! O iubire fără limite, o iubire nesfârşită… Ceea ce a învăţat acum prin cuvânt, Domnul avea să arate în chip dumnezeiesc prin Jertfă peste nu mult timp. Iubirea care se dăruie total! Iubirea pentru TOŢI!

Nu întâmplător a fost rânduită această pildă în prima duminică din Postul Crăciunului. Acestă Sărbătoare este prin excelenţă una a bucuriei, a darurilor, a generozităţii, a bunătătţii şi a iubirii! Este o Sărbătoare care ne reuneşte pe toţi într-un mod atât de frumos. Nu trebuie însă să rămânem închistaţi în egoism. Trebuie să învăţăm să fim generoşi, să fim mai buni! Să fim samarineni milostivi pentru cei de lângă noi!. Mai ales pentru cei ce sunt într-atâtea nevoi. Şi sunt multe nevoi, suferinţe probleme, în lumea aceasta, la semenii de aproape de noi. Indiferenţa, nepăsarea, ne descalifică total. Oricât ni s-ar părea că suntem de credincioşi, singura măsură a credinţei va rămâne Iubirea! Milostenia, faptele iubirii!

Acesta este mesajul Domnului la începutul postului şi pentru noi, cei de astăzi, celor din această lume ultra-tehnologizată dar atât de săracă sufleteşte: Mergeţi şi voi şi faceţi asemenea !