Nichita…

              Pe 31 martie se împlinesc 75 de ani de la naşterea poetului Nichita Stănescu. Este considerat unul dintre cei mai de seamă scriitori ai literaturii române, atât de critica literară cât şi de publicul larg. A slujit în chip deosebit limba română, pe care el însuşi o numea ” dumnezeiesc de frumoasă „. Nichita Stănescu aparţine poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 – 1970. Ca orice scriitor marcant, nu seamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de critica literară un poet de  amplitudine şi intensitate remarcabile, un adevărat făuritor de cuvinte poetice.    

  „Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui operă, mai bună sau mai rea, mai măreaţă sau mai puţin măreaţă.” – spunea Nichita. Iar biografia pe care şi-a clădit-o prin opera sa, este una deosebită. Amintim dintre volumele sale: „O viziune a sentimentelor” „Necuvintele„, „Epica Magna„, „Antimetafizica” şi altele. A primit, ca o recunoaştere a operei sale valoroase, premiul Herder în anul 1975. A fost propus şi pentru premiul Nobel pentru literatură, fiind între cei nominalizaţi. S-a stins din viaţă la numai 50 de ani, în 1983. Nichita Stănescu nu compunea poezie, ci o genera. Poezia era ca o lumină care ieşea din el, numai împreună cu el fiind deplină. Nichita Stănescu însuşi era o fiinţă lirică şi el însuşi zbura într-un cer neasemuit de frumos al imaginaţiei.     

   S-au scris multe despre el, se vor mai scrie multe. Dar dincolo de cuvintele altora, rămân poeziile lui care vorbesc cel mai bine despre marele Nichita. Vă propun un frumos articol „Despre spiritul lui Nichita ” al lui George Pruteanu, şi el plecat de curând spre cerurile poeziei divine (vezi articolul aici).      

    În semn de omagiu, să-i recitim poeziile (vezi aici) şi să le preţuim la adevărata lor valoare.

Duminica Sfintei Cruci

      …ce va folosi omului de va dobândi lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?! (Marcu 8, 36)      

     Cu aceste cuvinte ne întâmpină Sfânta Biserică în această a 3-a duminică a Postului Mare. Încă o treaptă pe care o urcăm spre marea sărbătoare a Învierii Domnului. Tema acestei duminici este Sfânta Cruce – „altarul” jertfei mântuitoare. Este mijlocul Postului mare, suntem la mijlocul unei călătorii spirituale ce presupune eforturi sufleteşti şi trupeşti, iar Crucea Mântuitorului ne este sprijin, întărire. Vorbim în sens spiritual de crucea vieţii fiecăruia dintre noi, dar pentru ca aceasta să aibă sens, trebuie să ne raportăm întotdeauna la Crucea jertfei Mântuitorului, Crucea prin care ne-a adus mântuirea la întreaga omenire. Crucea Domnului este asemănată cu pomul vieţii din mijlocul raiului. Dacă în timpurile primordiale omul a căzut în păcat prin încălcarea poruncii cu privire la pomul vieţii, prin „pomul Crucii” omului i-a venit mântuirea, izbăvirea din moarte şi păcat. Prin actul mântuitor al jertfei lui Iisus, Crucea devine mai mult decât un simplu obiect de tortură, devine însuşi simbolul acestei mântuiri divine şi simbolul credinţei noastre. Şi un simbol care ne arată adevăratul sens al existenţei noatre pe acest pământ, aşa cum ne vorbeşte şi Evanghelia zilei:

    “Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” ( Marcu 8, 34-38; 9, 1).   

    Cuvinte cutremuratoare, pline de semnificaţii profunde. Credinţa pe care o mărturisim nu trebuie să rămână o simplă declaraţie, o simplă acceptare teoretică a divinităţii, ci o adevărată dăruire, a asumare concretă a Crucii, a jertfei, a suferinţei şi a încercărilor vieţii. Este o responsabilitate plină de încercări pe care creştinul trebuie să si-o asume. Cu orice risc, căci cel care se va ruşina de condişia sa creştină, se leapădă singur de Hristos. Însuşi Mântuitorul subliniază atât de bine acest adevăr, subliniind ca asumarea credinţei este un act liber, neimpus de nimeni. Şi în credinţă, ca şi în toate celelalte aspecte ale vieţii sale, omul rămâne o fiinţă liberă: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8,34). Asumarea Crucii este asumarea suferinţei, aşa cum Însuşi Mântuitorul a suferit pentru noi. O lepădare a egoismului şi o urmare a lui Hristos. O acceptare a suferinţei pentru înţelegerea bucuriei Învierii.“Suferinţa este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni” (Hans Küng). Este o creştere. O creştere în credinţă, cu convingerea că suferinţa nu este realitatea ultimă. Realitatea ultimă este Dumnezeu, iar toate suferinţele vor dispărea odată cu viaţa veşnică. Aceasta este credinţa şi speranţa noastră în Dumnezeu-Iubire.    

    Acesta este mesajul acestei duminici, zi în care în biserici se înalţă în mijlocul locaşului Sfânta Cruce, spre închinarea credincioşilor, aşa cum spune şi cântarea sfântă: “Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi sfântă Învierea ta o lăudăm şi o slăvim!”

In memoriam – Nicolae Steinhardt

      Pe 30 martie se împlinesc 19 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Nicolae de la Rohia, cel pe care lumea îl cunoaşte sub numele său de mirean: Nicolae Steinhardt. Va rămâne în memoria multor oameni ca strălucitul autor al Jurnalului fericirii – operă de o mare valoare în peisajul cultural şi spiritual românesc. Plecând spre Bucureşti, într-o zi de martie, de la mânăstirea în care a ales să-şi petreacă ultimii săi ani de viaţă, starea sănătăţii l-a oprit la spitalul din Baia Mare, unde s-a stins din viaţă în mod cu totul neaşteptat, spre întristarea tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit. Înca odată „timpul nu a mai avut răbdare…”. A fost condus pe drumul veşniciei de către mulţi dintre admiratorii săi, oameni care i-au cunoscut frumuseţea sufletească a marelui convertit la dragostea lui Hristos.   

   La momentul morţii sale, nu mulţi erau cei care îi cunoscuseră viaţa zbuciumată şi suferinţele îndurate în închisorile comuniste, experienţe descrise pe larg în Jurnalul său şi care l-au îndrumat pe calea convertirii de la iudaism la creştinism. Descoperirea spiritului său unic a urmat abia după anul 1989, odată cu publicarea multor volume ale sale. Libertatea cucerită prin sângele martirilor din decembrie 1989,  l-a pus în lumină pe Nicolae Steinhardt, arătând că rolul pe care l-a jucat în acest spaţiu spiritual românesc l-a înălţat printre acele modele de seamă după care societatea noastră tânjeşte de ani buni. I s-au publicat multe cărţi, unele ţinute în sertar şi ascunse de ochii mereu vigilenţi ai Securităţii, care l-a supravegheat în tot răstimpul de după eliberarea din închisoare. I s-au reeditat volume, i s-au dedicat studii. Apariţiile postume au fost numeroase şi se datorează în bună măsură ucenicilor săi, care au păstrat cu sfinţenie rodul eforturilor cărturăreşti ale maestrului lor spiritual. Opera sa îşi are un loc distinct în cultura română, poate şi din cauza unei unicităţi inclasabile. În cuvintele sale se regăsesc foarte mulţi oameni, toţi aceia care se recunosc drept căutători pe Calea adevărului lui Hristos.  

   Postum, mai exact in 1991, s-a publicat cartea sa capitală: „Jurnalul fericirii”. Rodul unei conştiinţe din ce în ce mai trează dinspre interior spre exterior, cu accente critice la adresa intelectualului român retras în turnul său de fildeş în anii prigoanei comuniste, cartea sa reflectă experienţa sa carcerală care i-a netezit calea spre cele duhovniceşti. O carte cu totul deosebită cu o formă hibrid, eseu şi jurnal contopite într-o literatură confesivă, „o carte a carţilor Estului, o carte contemporană cu Dumnezeu” – cum a fost descrisă imediat după apariţie. Povestea Jurnalului… face din suferinţa îndurată pe nedrept în multe închisori, calea spre fericire, în cel mai deplin spirit creştin. Scris in perioada anilor 1967-1971, a fost confiscat la o percheziţie a Securităţii. După câţiva ani, autorul l-a rescris.iar în ultimii ani l-a încredinţat unuia dintre mulţii săi ucenici.  

   Botezat în închisoarea de la Jilava, în luna martie a anului 1960, de părintele Mina Dobzeu de la Huşi, şi el deţinut, în prezenţa a doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, pentru a face un botez  cu caracter ecumenic, fratele Nicolae a ales calea unui Hristos dătător de libertate, curaj şi speranţă. În paginile  Jurnalului fericirii găsim poate cele mai revelator pasaj despre cum e reprezentată divinitatea creştina în viziunea unui evreu convertit, un intelectual de rasă: Hristos ca gentleman şi cavaler,  Hristos ca un boier, care iartă totul cu mărinimie. Numai diavolul este contabil! A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi răul. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului ci eşti liber şi prieten al Domnului. Aceasta e CALEA!  

   Cum ajunsese Nicolae Steinhardt să aleagă retragerea la mânăstirea Rohia ? Auzise de acest sfânt locaş şi de biblioteca de aici, de la vechiul său prieten, filosoful Constantin Noica, cel pentru care a şi ajuns la închisoare, pentru „vina” de a-i fi fost prieten. Însuşi Noica avea să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii pe lângă o mânăstire – Schitul Păltiniş din judeţul Sibiu, unde este înmormântat.  În cei nouă ani petrecuţi la Rohia, părintele Nicolae a rămas mai departe acelaşi Nicolae Steinhardt, însă unul mai înduhovnicit. A continuat să publice volume de eseuri : „Critică la persoana întâi”,  „Escale în timp şi spaţiu”,  „Prin alţii către sine” şi altele, prin care i-a fermecat mai ales pe cei tineri. În eseurile sale iese la lumină un spirit enciclopedic ce cunoaşte şi îndrăgeşte literatura patristică, romanul secolului XX, teologia modernă, dreptul constituţional, muzica, filosofia, literatura contemporană românească şi universală. Însă intelectualul cosmopolit şi poliglot, care lua parte la celebrele „conferinţe” cu colegii săi de celulă, era, înainte de toate, un spirit creştin luminat.  

   Înainte de Rohia, închisoarea fusese cea mai înaltă Academie duhovnicească pentru cel ce înainte de acest episod greu al vieţii sale fusese un intelectual fără linişte, un scriitor îndrăzneţ şi un spirit modern, aşa cum a rămas până la moarte. Iar închisoarea i-a fost „academie şi altar”. Doctor în drept constituţional din 1936 a avut ca prieteni de seamă, nume grele în cultura română, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Ceea ce se anunţa o carieră strălucită în plan profesional şi cultural, avea să fie frântă cu duritate prin anii de marginalizare socială de după război, care au culminat cu arestarea şi condamnarea la ani grei de închisoare. Ceea ce a rămas în urma unui astfel  de destin se cuprinde mai ales în Jurnalul fericirii  şi în Dăruind vei dobândi. Cărţi din care răzbate lumina unui creştinism aducător de libertate, aşa cum s-a şi întâmplat odată cu momentul decembrie 1989. Libertatea de care Steinhardt nu a mai apucat sa se bucure, el o dobândise deja cu mult timp înainte, prin harul botezului prin care întreaga sa viaţa avea să se transfigureze. Cărţile sale sunt o adevărată bogăţie din care toţi trebuie să ne împărtăşim, căci avem atâtea de învăţat din experienţa Părintelui Nicolae (vezi şi AICI). 

   Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

„Foame şi sete după Dumnezeu“ – o carte pentru Postul Mare

  Alegerea Prea Fericitului Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, avea să aducă un suflu înnoitor în viaţa Bisericii noastre. Înfiinţarea Televiziunii creştine Trinitas, a Centrului creştin de presă Basilica, precum şi alte direcţii noi prin care Biserica îşi face simţită prezenţa în societatea noastră.

Semanalăm aici apariţia primului volum publicat la Editura Basilica a Patriarhiei Române: „Foame şi sete după Dumnezeu“. O carte ce se doreşte a fi o călăuză spirituală pentru creştini, mai ales în perioada sfântă a Postului Sf. Paşti. O carte ce poartă semnătura P.F.Patriarh Daniel şi pe care acesta o dăruieşte tuturor credincioşilor creştini care vor să cunoască mai bine semnificaţia postului, rolul său în spiritualitatea creştină, valoarea sa în viaţa oamenilor. Postul este o „şcoală a sufletului” pentru toţi creştinii care se pregătesc să întâmpine cu bucurie sărbătoarea Învierii Domnului. În contextul unei lumi tot mai înstrăinată de valorile spirituale şi de adevăratul sens al existenţei, această carte aduce o rază de lumină şi înţelegere pentru oamenii zilelor noastre (vezi descrierea cărţii AICI).

“Lumina de duminică” – 23 martie 2008

Ziarul “Lumina de duminică” ne propune spre lectură în ultimul număr o serie de articole interesante din care spicuim:

· Biserici mutate din calea dictatorilor – articol semnat de Daniela Şontică, ne aminteşte de realităţile cutremurătoare din ultimii ani ai dictaturii comuniste, când în Bucureşti multe monumente religioase (biserici, mânăstiri) au sfârşit sub loviturile buldozerelor, fiind dărâmate cu ura manifestată în timpul acelui regim faţă de valorile creştine. O parte din biserici au scăpat, fiind translate (mutate) de pe temeliile lor originale, în spatele unor clădiri dezagreabile, simbol al puterii comuniste. Sunt amintite Sala Sinodală de la M-rea Antim, biserica Olari sau biserica Schitului Maicilor. O mărturie cutremurătoare a acelor vremuri de tristă amintire (vezi AICI).

· Sfântul Grigorie Palama şi energiile necreate – articolul Pr. Bogdan Dedu, este închinat amintirii marelui ierarh ortodox şi Părinte al Bisericii din mileniul al II-lea (sec.XIV d.Hs). Rămâne reprezentativ pentru operele sale unice, de o mare profunzime, în care a abordat aspecte dificile ale teologiei creştine (de ex. învăţătura despre “energiilor” necreate divine prin intermediul cărora omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu). Întru pomenirea sa, Biserica i-a închinat a doua duminică din Postul mare (vezi AICI)

· Avem nevoie de modele în viaţă? – de Ştefan Mărculeţ ne vorbeşte despre oamenii care ne-au influenţat fiecăruia viaţa: părinţii, învăţătorii, profesorii, duhovnicul, oameni pe care pe care i-am ales ca modele în viaţă. Înfluenţa lor la momentul potrivit, ne influenţează evoluţia şi creşterea noastră spirituală Articolul conţine şi un mic sondaj de opinie în care se analizează concepţia mai multor oameni faţă de problema modelelor în viaţa noastră (vezi AICI).

· 160 de ani de la “primăvara popoarelor” – un articol semnat de dl. prof. univ. dr. Cătălin Turliuc de la Universitatea din Iaşi, ne aminteşte ca anul acesta se împlinesc 160 de ani de la istorica Revoluţie de la 1848, eveniment complex care a schimbat radical istoria popoarelor europene, inclusiv a poporului român (vezi AICI).

· Preotul care a trecut prin 10 închisori – un articol omagial închinat de redacţia ziarului Lumina preotului profesor Gheorghe Drăgulin din Bucureşti, om de o statură spirituală deosebită, care a îndurat teroarea a nu mai puţin de 10 temniţe comuniste în care a fost aruncat pe nedrept încă fiind student la Universitate. Mărturii cutremurătoare despre universul concentraţionar românesc (vezi AICI).

· Hristos nu a lăsat împărtăşania pentru îngeri, ci pentru oameni – cuvântul de învăţătură al părintelui Teofil Părăianu de la M-rea Sâmbăta de sus, ne subliniază necesitatea Sf. Taine şi a Sf. Îmărtăşanii în special, în această perioadă a postului. Sfânta Euharistie nu este doar o simplă tradiţie a Bisericii, ci este însăşi Calea unirii cu Hristos Cel care s-a jertfit pentru noi oamenii (vezi AICI).

•  De ce este credinţa atât de dificilă? – articol semnat de Ionuţ Bursuc, ne vorbeşte despre limbajul sacru al credinţei. Credinţa este „darul” lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, instrumentul prin care putem ajunge la comunicarea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Ea ne aduce percepţia concretă a divinităţii, putând fi considerată un „simţ” al spiritului uman. Ea implică totodată şi libertatea de alegere a omului în raport cu Creatorul său.  Teologul Pavel Evdokimov subliniază legătura strânsă dintre credinţă şi libertate: pentru a crede trebuie să fim liberi de orice evidenţe constrângătoare. Credinţa este „vectorul” care uneşte cele două planuri ale existenţei: transcendenţa divinului şi imanenţa umanului. Omul se înalţă spre Dumnezeu prin credinţă, iar Dumnezeu se „coboară” spre om prin revelaţie. La chemarea omului prin rugăciune Dumnezeu răspunde prin tăcere, dar pentru cel ce ştie să audă, tocmai în tăcere „El îşi mărturiseşte iubirea pentru om“. Un articol deosebit de interesant (vezi AICI).       

• Ce înseamnă a fi sănătos? – articol semnat de Ionuţ Bursuc, tratează problema deosebit de importantă a sănătăţii oamenilor de azi. Dar ce înseamnă cu adevărat să fii sănătos? Chiar dacă multe din bolile şi problemele medicale ale trecutului au fost eradicate, iar media de viaţă a crescut simţitor, suntem încă departe de a avea un stil de viaţa sănătos. Modernitatea cu stilul său de viaţă mult prea sedentar a adus cu sine probleme noi, cel puţin la fel de grave ca altele din trecut, adevărate provocări pentru medicina modernă. Ceea ce omul modern şi postmodern uită este legătura indisolubilă între dimensiunea fizică a fiinţei umane şi cea spirituală, precum şi interdependenţa dintre aceste două dimensiuni care doar împreună realizează acel tot inefabil, numit persoană , şi nu doar individ. Starea de sănătate deplină este în strînsă legătură atât cu sănătatea trupului, cât şi cu sănătatea sufletului. Neglijarea dimensiunii sale spirituale de către omul contemporan, atrage după sine probleme tot mai grave şi implicit nesănătatea fiinţei sale (vezi AICI).      

• Scrisoare din Finlanda: „Liturghia“ consumistă – un articol interesant semnat de pr. Rauno Pietarinen, directorul Seminarului Teologic Ortodox din Joensuu, Finlanda. Se analizează problema consumismului exacerbat al omului modern, o adevărată manie pentru risipă şi excese, atitudine cauzatoare de grave dezechilibre în viaţa personală, dar şi socială. „Până de curând, Biserica a fost singura voce care a criticat acest stil de viaţă. Şi nu de puţine ori a fost ridiculizată pentru opiniile ei. Dar acum, ea nu mai este singură, numerose alte voci adăugându-i-se. Schimbările climatice sunt foarte puternice şi oferă deja evidenţe despre ce s-ar putea întâmpla dacă vom continua să înaintăm iresponsabil pe această cale, pe care mărşăluieşte civilizaţia occidentală. Deja consumismul nu mai este o problemă de ordin spiritual, ci un pericol la adresa existenţei noastre fizice” . Un stil de viaţă nesănătos, dar pe care omul modern l-a adoptat aproape cu …religiozitate! (vezi AICI).

  Lectură plăcută!

Sărbătoarea Buneivestiri (25 martie)

  

    La început de primăvară, în plin urcuş spiritual spre Înviere, ne răsare înaintea sufletelor noastre sărbătoarea Buneivestiri. Un moment unic în istoria umanităţii. Un moment sublim, dumnezeiesc. În întunericul unei omeniri damnate prin păcat, se ridică o fiinţa angelică în faţa căreia până şi mai marele îngerilor se închină cu smerenie: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!”. Nimeni dintre oameni nu a mai primit o asemenea cinstire. O asemenea recunoaştere. A trebuit să treacă atâta amar de vreme, atâtea generaţii de oameni, până să se ivească „cea plină de dar”- vasul cel ales din care s-a putut întrupa Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul divin şi Mântuitor al lumii.

   

   „Binecuvântat este rodul pântecelui tău!” – Fecioara Maria a născut nu un simplu om, ci chiar pe Cel necuprins, pe Dumnezeu-Omul care a ales calea  incredibilă de a se umaniza, de a asuma condiţia umană atât de decăzută prin păcat şi necredinţă, tocmai pentru a o repune la adevăratul său statut. Iisus Hristos – restauratorul firii omeneşti, înălţătorul acesteia.

   „Fie mie după cuvântul tău!” – este tocmai da-ul pe care Adam şi Eva nu au fost în stare să-l rostească. Este răspunsul plin de iubire şi de dăruire, la Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale pe care nu a putut să le vadă pierind. O acceptare a unei maternităţi mântuitoare. Fecioară şi mamă în acelaşi timp. Nu un paradox, nu o realitate incredibilă, ci o culme a desăvârşirii. Un ideal atins în persoana Mariei „cea plină de dar”. Un ideal de urmat pentru toate mamele şi fecioarele. Odată cu acest „fie mie…” destinul omenirii s-a schimbat radical. Noianul de profeţii avea să-şi afle împlinirea. Speranţa celor dinainte, năzuinţa lor, avea să devină realitate. Fecioara Maria din Nazaret devine Maica Domnului, dar şi mama spirituală a tuturor oamenilor. Primăvara sufletelor noastre…

Duminica a 2-a din Post (Vindecarea Slăbănogului din Capernaum)

 Prima duminică din Postul Paştelui a fost închinată biruinţei Ortodoxiei asupra iconoclasmului. Săptămâna care a trecut a însemnat urcarea unei noi trepte în efortul duhovnicesc de înălţare şi purificare sufletească, spre marea sărbătoare a Învierii Domnului. Duminica a 2-a din Post ne propune o temă nou, un motiv de meditaţie plecând de la una din marile minuni ale Mântuitorului: vindecarea slăbănogului din Capernaum, minune relatată de Evanghelistul Marcu: 

„Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este într-o casă. Şi îndată s-au adunat mulţi oameni, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta! Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată. Şi iarăşi a ieşit la mare şi toată mulţimea venea la El şi îi învăţa” (Marcu 2,1-13).   

Una dintre nenumăratele minuni ale Domnului. Câte oare vor fi văzut contemporanii Săi? La câte vor fi fost martori şi vor fi povestit mărturisind lumii, aşa cum evanghelistul Marcu are grijă să amintească: „ Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!”. Patru tineri au adus la Iisus pe prietenul lor care era paralizat, pentru ca să fie vindecat. Când au văzut însă mulţimea adunată puhoi în jurul casei în care se afla Iisus şi uşa blocată de oamenii care vroiau să-L vadă şi să-L audă mai bine, cei patru nu s-au descurajat. Credinţa nu cedează niciodată, ci perseverează. Credinţa nu cunoaşte bariere, obstacole; dacă un drum se închide, atunci caută o altă cale, o altă ieşire din impas… Si o găseşte! Cei patru bărbaţi s-au urcat pe acoperişul casei, trăgând dupa ei pe prietenul lor bolnav şi s-au apucat să desfacă o parte din acoperiş, apoi l-au coborât pe paralitic în casă. Ne putem imagina uimirea celor dinăuntru, cand au văzut acoperişul deschizându-se şi un om bolnav coborât în mijlocul modestei încăperi. Probabil că unii au şi cârtit, deranjaţi de insistenţa celor patru. Domnul Iisus le-a văzut credinţa şi s-a milostivit de prietenul lor; dar El a văzut şi altceva. Adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea! Când cei patru s-au hotărât să meargă să-L vadă pe Hristos, ei şi-au amintit mai întâi de prietenul lor aflat în suferinţă. Ei şi-au făcut timp pentru acela şi s-au hotărât să facă un efort în plus, ca să îl aducă şi pe el la Iisus. Dumnezeu iubeste astfel de oameni. Oameni cărora le pasă de ceilalţi.  Adresându-se suferindului, Mântuitorul a rostit nişte cuvinte care i-a uimit pe toţi, iar pe unii chiar i-a scandalizat:” Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”. Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu? I-a spus „fiule” cu dragoste, cu compasiune. Dar a şi văzut până în adâncul sufletului său, căci acolo se afla izvorul suferinţei lui. Chinurile păcatelor şi vinovăţia acestui tânăr erau de fapt cauza neputinţei sale trupeşti. De aceea Iisus a vindecat cauza primă a bolii. Păcatul este cea mai cumplită „paralizie”, una spirituală. Păcatul paralizează pe om; îi slăbănogeşte şi trupul şi îi împietreşte sufletul. Iisus a venit pentru a tamadui astfel de paralizii, pentru a restaura firea omenească decăzută. Dar şi pentru a arăta oamenilor cine este El de fapt. Cei care cârcoteau împotriva Lui, tocmai această întrebare nu si-o puneau: „cine este de fapt Iisus?” L-au acuzat de blasfemie, motiv pentru care aveau să-L şi răstignească. Dar ei nu au înţeles, din acel noian de miracole, că Cel ce făcea în faţa unei lumi întregi lucruri nemaivăzute, era Acela care avea putere să ierte şi păcatele lumii! Era Fiul lui Dumnezeu! Mustrându-i pentru împietrirea inimii, Iisus le spune: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?„, apoi porunceşte bolnavului să se ridice pe picioarele sale şi să meargă la casa sa. Ceea ce acesta a şi făcut, spre uimirea tuturor. Dar şi spre imensa lui fericire, ca şi a prietenilor săi.    O minune din care putem învăţa multe. Din care trebuie să luăm aminte mai cu seamă la noi înşine. Prin puterea şi iubirea aceluiaşi Hristos, putem şi noi astăzi să ne ridicăm dintr-o stare de paralizie a minţii şi slăbănogire a trupului şi a sufletului, şi să păşim într-o viaţă nouă, deplină. O viaţă întru iubirea lui Dumnezeu, Părintele nostru. O viaţă pe care să o împodobim cu credinţă şi iubire, ca şi cei patru bărbaţi din minunea de azi. Acesta este mesajul duminicii a doua: credinţă şi iubire – două coordonate esenţiale ale vieţii noastre.   

  A doua Duminică a Postului Mare este închinată şi Sf. Grigore Palama (Γρηγόριος Παλαμάς – 1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic, a fost dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un Sfânt Părinte al Bisericii. Sfăntul Grigore Palama, bazat pe Sfânta Scriptură, pe Tradiţia Sfinţilor Părinţi şi pe experienţa Sfinţilor isihaşti de la Muntele Athos, a demonstrat în operele sale că trăirea mistică este posibilă şi poate duce pe om la îndumnezeire, deoarece omul este chemat la sfinţenie şi la unirea cu Dumnezeu încă din această viaţă. Contemporanii l-au cinstit pe Grigorie Palama ca pe un „al doilea Atanasie cel Mare”. Rămâne un exemplu de apărător al credinţei. Un model pe care Biserica ni-l pune înainte în timpul Postului.

Urare pascală

  Pentru o  mare parte din lumea creştină, astăzi este sărbătoarea Învierii Domnului. O zi a luminii şi a bucuriei biruinţei vieţii asupra morţii. A mântuirii dăruite oamenilor de Domnul nostru Iisus Hristos Mântuitorul întregii lumi, Cel ce „cu moartea pe moarte a călcat„.

În spiritul iubirii pascale, al dragostei creştineşti, aşa cum ne-a învăţat Însuşi Domnul, urăm un sincer Hristos a înviat tuturor fraţilor creştini care astăzi prăznuiesc Sfintele Paşti. Multă sănătate, bucurie şi lumină în suflete!

Lumea credinţei – 5 ani de apariţie în spaţiul publicistic românesc

   Pentru toţi cei care doresc să afle în peisajul publicistic românesc şi altceva decât aceleaşi publicaţii ticsite de ştiri de scandal cu iz de bârfe, Magazinul ilustrat Lumea credinţei reprezintă o altenativă creştină foarte bună. În luna martie publicaţia a împlinit 5 ani de apariţie, timp în care şi-a câştigat un segment bine delimitat din rândul cititorilor de presă. Acei oameni apropiaţi de valorile tradiţionale creştine, adică de ceea ce ne conferă nouă, ca popor, o adevărată identitate spirituală pe care trebuie să o conştientizăm şi să o apărăm. Dar şi să-i ajutăm pe cei de lângă noi să înţeleagă acest adevăr. Ne aflăm într-o perioadă de mare debusolare spirituală pentru mulţi dintre semeni. Cu toţi avem nevoie de repere sufleteşti puternice la care să ne raportăm şi în care să ne găsim un sprijin. Secularizarea societăţii omeneşti a dus la o înstrăinare de valorile pe care acest popor le-a apărat în tot trecutul său. Avem nevoie de acestea, pentru că ele ne fac ceea ce suntem: români şi creştini. Lumea credinţei ne oferă cu fiecare număr motive de a căuta aceste valori spirituale care sunt atât de aproape de noi, în fiecare biserică, mânăstire, în vestigii istorice, dar şi în oameni ai prezentului: ierarhi, călugări, preoţi, credincioşi, personalităţi dar şi oameni simpli. Oameni de lângă noi, prin care putem regăsi…lumea credinţei. O revistă pe care o poţi vedea atât în mâinile credincioşilor practicanţi, dar şi ale profesorilor de religie, preoţilor, tinerilor. O revistă de suflet. Numărul din luna martie ne oferă mai multe teme interesante:

·         Rasputin – dosar post-sovietic – un articol despre controversatul personaj al istoriei Rusiei din perioada revoluţiei din octombrie, „înger şi demon” deopotrivă.

·         Kosovo – Ierusalimul sârbilor – o scurtă incursiune în istoria acestei provincii sârbeşti, care a generat atâtea conflicte grave în ultimii ani. O regiune de care se leagă numele unor mari eroi şi conducători ai poporului sârb, precum Sava Nemania (sec.XII), Ştefan Duşan (sec. XIV). O prezentare a realităţilor dure cu care se confruntă în prezent creştinii din această regiune care de curând şi-a declarat independenţa.

·         Întronizarea Prea Fericitului Ieronim al II-lea al Atenei şi întregii Elade (Grecia) – un articol despre alegerea şi întronizarea noului conducător spiritual al Bisericii Ortodoxe a Greciei. La ceremonii au participat şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu PF Patriarh Daniel.

·         La strămutarea Părintelui Grigorie Băbuş­ – un articol în memoria unui om de seamă, care a fost un duhovnic mare şi cel care a organizat şi îngrijit cu deosebită dăruire Biblioteca Sfântului Sinod. Un om al cărţii dar şi un părinte spiritual pentru mulţi oameni († 7 februarie 2008).

·         Gavril Moroşan – Întoarcerea spre cer –  un articol despre un mare pictor bisericesc contemporan român, care a pictat biserici prin toată lumea (Liban, Siria, Cipru, Grecia, Anglia, USA şi alte destinaţii). Un adevărat maestru al artei creştine, care a dus pe meleaguri îndepărtate un bun renume al celor care sunt urmaşii vechilor iconari valahi.

·         Maramureşean pur sânge –  un interviu cu Prea Sfinţitul Iustin Sigheteanul, Episcop Vicar de Maramureş şi ucenic al marelui Nicolae Steinhardt, marele gânditor creştin, evreul convertit la ortodoxie, cel care şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii la mânăstirea Rohia.

·         Duminica Ortodoxiei – un articol despre semnificaţia primei duminici din Postul mare, biruinţa împotriva iconoclasmului şi repunerea cinstirii icoanelor în ordinea Bisericii creştine. Un articol interesant, mai ales în perspectiva tendinţelor de neo-iconoclasm din zilele noastre.

·         Religia în şcoală –  un articol semnat de Dl.Conf.Dr. Vasile Timiş – Inspector General in Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Un articol care oferă răspunsuri viable tuturor celor care au pus problema oportunităţii orei de religie în peisajul educaţional contemporan. Un articol care ne arată nevoia puternică de educaţie moral-religioasă pentru tânăra generaţie prin care se cladeşte viitorul acestei ţări. În paginile următoare se continuă tema şi în articolul „Educaţia religioasă în dezbatere”.

·          Articole despre M-rea Horezu, despre Sfântul Nectarie – marele vindecător, Icoanele Maicii Domnului din oraşul Vladimir (Rusia), despre Peştera trădării lui Iuda, despre Sf. Gherasim de la Iordan, despre bisericile bizantine din oraşul sicilian Palermo, despre marele actor creştin Dan Puric şi multe alte teme foarte interesante şi folositoare.

Vă recomandăm cu căldură această publicaţie. Urând celor ce ostenesc la realizarea ei, cât mai multe numere publicate şi cât mai mulţi cititori interesaţi de Lumea credinţei. 

Pagini din revistă puteţi găsi şi pe internet AICI.

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul – rugăciunea Postului Mare

  Perioada Postului Sf.Paşti este marcată de multe slujbe şi rugăciuni specifice acestui timp al pregătirii spirituale a creştinilor pentru marele praznic al Învierii Domnului. Este o perioadă în care suntem chemaţi la pocăinţă, la mai multă milostenie şi rugăciune. La o reconsiderare a întregii noastre vieţi, la o cât mai corectă înţelegere a sensului existenţei noastre, a rostului nostru pe acest pământ. Un îndemn la pocăinţă înţeleasă ca o schimbare a vieţii, ca o transformare în lumina Învierii Domnului spre care ne îndreptăm în această călătorie spirituală a postului. Specifică tuturor slujbelor şi rânduielilor este o rugăciune care se rosteşte la fiecare dintre ele, însoţită de fiecare dată de închinăciune, de metanie. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este esenţa  postului, un îndemn la o viaţă creştinească adevărată, la viaţă curată, la simplitate. Textul rugăciunii recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o adevărată verificare pentru ostenelile personale de-a lungul postului, în scopul eliberării de slăbiciunile sufleteşti ce ne împiedică să ne întoarcem noi înşine către Părintele ceresc:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin „.