Duminica iertării

Ultima duminică înainte de începerea Postului Sfintelor Paşti, duminica lăsatului sec de branză, este ultima treaptă pe care urcăm în pregătirea pentru acestă perioadă de pregătire sufletească şi trupească, această călătorie spirituală, acest “urcuş spre Înviere”. Duminica mai este cunoscută şi sub numele de “Duminica izgonirii lui Adam din rai”. Această denumire concentrează semnificaţia întregii pregătiri a postului. Omul a fost creat de Dumnezeu pentru fericirea în comuniune de iubire cu El, pentru fericirea raiului, pentru cunoaşterea deplină a Creatorului. Păcatul a fost cel care l-a lipsit pe om de acea fericire binecuvântată şi a transformat existenţa sa într-un adevărat exil, într-o robie. Hristos, Mântuitorul lumii, este Acela care redeschide uşa raiului tuturor celor care il urmează. Postul este eliberarea noastră din înrobirea faţă de păcat, faţă de această lume care se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Este un pelerinaj către acea viaţă la care sufletul nostru tânjeşte din toată fiinţa lui. Evanghelia duminicii ne dezvăluie şi condiţiile acestei eliberări, ale împlinirii cu folos a jertfei postului. Iată ce ne spune Însuţi Domnul prin cuvintele Evangheliei:

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; căci ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Ev. Matei 6, 14-21).

Prima condiţie este postirea – refuzul de a ne lăsa dominaţi de dorinţele carnale, de firea noastră decăzută prin păcat, prea aplecată spre plăcere, spre trupesc. Pentru a fi un post adevărat, el trebuie să fie însoţit de smerenie, de sinceritate. El poate deveni un post fariseic atunci când ne fălim înaintea celorlalţi că postim, căci lauda noastră anulează postul, scopul său spiritual. Postul nu este un motiv de laudă, de dispreţuire a celorlalţi, care nu postesc, ci tocmai un prilej de recunoaştere a slăbiciunilor proprii, a neîmplinirilor, a defectelor ce trebuie corectate şi mai ales a îndepărtării noastre de Dumnezeu, în iureşul acestei vieţi.

A doua condiţie este iertarea, “căci de veţi ierta oamenilor greşelile lor, vă va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc”. Iertarea este un prim pas în înfrângerea egoismului, a răutăţii, a izolării în care ne aruncă păcatul. Iertarea ne întoarce pe toţi oamenii la unitate, la solidaritate, dar ne uneşte şi cu Dumnezeu Cel care, la randul Său, ne iartă nouă atâtea greşeli. Iertarea este expresia concretă a iubirii care nu trebuie să rămână doar la stadiul declarativ. Însăşi rugăciunea domnească – Tatăl nostru – ne subliniază importanţa iertării pe care ne-o condiţionăm singuri înaintea Tatălui ceresc prin a ierta noi mai intâi semenii: „…şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. În vechime, în această zi oamenii îşi cereau iertare unii de la ceilalţi, pentru cele ce îşi greşiseră, pentru ca să intre în post împăcaţi. Era o zi a împăcării, a iertării.

Apoi Domnul ne atrage atenţia asupra lucrurilor cu adevărat importante în viaţa noastră şi nu cele prin care ne risipim spiritual şi ne golim de sens viaţa noastră. „Nu vă adunaţi comori pe pământ…. ci adunaţi-vă comori în cer…”.

Adam a căzut călcînd porunca postului. De aceea se şi numeşte Duminica aceasta “a Izgonirii lui Adam din rai”. Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercînd cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescînd duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mîntuirii, pînă vom ajunge cu întreaga noastră fiinţă înaintea lui Hristos cel înviat. E o perioadă în care ne străduim mai mult decât nu reuşim în restul timpului să facem. Redescoperind adevăratele comori ale vieţii noastre, adică acelea care ne repun în deplină comuniune cu Dumnezeu. Redescoperind rugăciunea, ceea ce ne conectează la veşnicie, la izvorul iubirii divine.

Să cuvine să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri.