Sfântul Patrick – Iluminătorul Irlandei (385 – 461)

Sfântul Patrick, numit şi Iluminătorul Irlandei s-a născut în jurul anului 385, ca fiul lui Calpurnius, un colector de taxe roman din Britania. Când Patrick avea 16 ani, ţinutul a fost atacat de piraţi şi el a fost unul dintre cei luaţi captivi. A fost dus în Irlanda unde a fost vândut ca sclav şi pus să lucreze ca îngrijitor la porci. În perioada cât a fost sclav, Patrick a învăţat limba irlandeză care i-a fost de folos mai târziu în misiunea lui de evanghelizare. El a trăit în rugăciune şi singurătate timp de 6 ani, având şi unele viziuni profetice care i-au marcat viaţa.

A reuşit să scape din robie, să se îmbarce pe o corabie şi să se întoarcă în Britania, la părinţii săi. A intrat într-o mânăstire şi a studiat teologia creştină. Pentru viaţa sa deosebită, a fost hirotonit episcop şi i s-a încredinţat misiunea în Irlanda. Nu a fost primul misionar pe tărâmul irlandez, dar a fost primul care a reuşit să-i atraga la creştinism pe irlandezi, după ce înainte alţii eşuaseră. Sf. Patrick a avut cea mai mare influenţă în răspândirea cuvântului Evangheliei. De aceea, a rămas cunoscut drept „Iluminătorul Irlandei„. Sf. Patrick a înfiinţat multe biserici şi mănăstiri pe teritoriul Irlandei, dar convertirea poporului irlandez nu era o sarcină uşoară. Aceştia erau ostili şi de multe ori îl atacau pe Sf. Patrick, acesta înfruntând pericolul, insultele şi ocările care i se aruncau cu referire la statutul său de străin şi fost sclav. A fost de multe ori în pericol de moarte. În ciuda tuturor obstacolelor el a rămas fidel chemării sale şi a botezat mulţi oameni întru Hristos.

Sf. Patrick este deseori înfăţişat ţinând în mână un trifoi sau cu şerpi care fug de la el. El a folosit simbolul trifoiului pentru a ilustra învăţătura creştină a Sfintei Treimi. Cele trei frunze care cresc dintr-o tulpină l-a ajutat să explice dogma unui singur Dumnezeu în trei persoane. Sf.Patrick s-a stins din viaţă în 17 martie 461. Rămâne cel mai important sfânt al poporului irlandez şi un simbol pentru creştinismul din această ţară căreia i-a fost ca un apostol.

Sfântul Cuvios Alexie – “omul lui Dumnezeu” (17 martie)

  Sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte, sunt adeseori numiţi „prietenii lui Dumnezeu”. Oameni ca oricare dintre noi, dar care au reuşit sa rămână în conştiinţa creştinătăţii ca nişte exemple de urmat nu doar pentru contemporanii lor, ci şi pentru generaţiile următoare. Îi numim sfinţi pentru că au reuşit ca în viaţa lor să facă simţită şi lucrătoare prezenţa harului divin sfinţitor. Pentru că au reuşit să ajungă „vase alese” ale iubirii lui Dumnezeu, prezenţe harice. Citind viaţa fiecărui sfânt, descoperim oameni simpli, oameni de rang înalt, viteji ai credinţei, dar şi oameni de o smerenie profundă…Oameni de tot felul, ca şi în lumea în care trăim. Din viaţa fiecăruia avem atâtea de învăţat, de luat aminte. Interesant este cum au rămas ei în conştiinţa posterităţii, ce anume a contat mai mult în percepţia exemplului lor de viaţă pentru generaţiile care au urmat.  

  Pe 17 martie este cinstit de către Biserică Sfântul Cuvios Alexie – cel numit şi „omul lui Dumnezeu”. Toţi putem să ne socotim „oameni ai lui Dumnezeu”, căci suntem fiii Săi. Alexie a oferit însă un alt fel de exemplu, prin care a impresionat atâtea generaţii, care au continuat să-l numească „omul lui Dumnezeu”. Viaţa lui poate părea incredibilă pentru noi, cei de astăzi, dar ea reprezintă alegerea unui om care a preţuit mai mult comorile dumnezeieşti, decât bunurile acestei lumi, după care ne irosim adesea fără rost. Pe vremea împăraţilor romani Arcadius (395-408) şi Honorius (395-423) trăia in Roma un barbat dreptcredincios pe nume Eufimian. Acesta a avut un fiu pe nume Alexie, pe care l-a crescut cu grijă părintescă în credinţa creştină. Ajuns la vremea însurătorii, tatăl său i-a gasit o mireasă si i-a pregătit nunta creştinească. Intors de la biserică, Alexie a îmbrăcat haine sărăcăcioase ca un cerşetor şi a plecat în lume, părăsind traiul îmbelşugat de care avusese parte până atunci. A propovăduit peste tot învăţătura lui Hristos, de unde şi supranumele de «omul lui Dumnezeu». A trăit necunoscut de nimeni, vreme de 17 ani, la Edesa, în Siria. O mică avere pe care o luase cu el a împărţit-o celor nevoiaşi. In modestia lui, a refuzat alegerea ca stareţ al unei mânăstiri în care vieţuise o vreme, temându-se ca nu va putea rândui obştea aşa cum trebuie. S-a întors umil la casa părintească, fară sa fie însă recunoscut de nimeni. Văzându-l slăbit şi amărât, tatăl său dregătorul, i-a permis să locuiască intr-o cămăruţă situată chiar în curtea palatului părintelui său. Alexie a trudit la curtea tatălui şi a propovăduit învăţătura creştină, trăind din milostenia celor care, până nu de mult, îi fuseseră supuşi, fără ca cineva să-l recunoască. În ziua de 17 martie, anul 411, “omul lui Dumnezeu” s-a mutat la Domnul. A lăsat în urma sa o scrisoare prin care a dezvăluit cine era, spre durerea părintelui său care nu îşi recunoscuse fiul. A rămas un exemplu de smerenie, de simplitate şi de bunătate sufletească.

  În tradiţia populară românească, numele său este asociat cu o mulţime de obiceiuri şi concepţii populare. Sfântul Alexie este socotit “patron” al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau în ape. După ziua sfântului, toate acestea încep să iasă la suprafaţă şi să părăsească traiul de hibernare. Este socotită o zi a renaşterii naturii.