Pe 30 martie se împlinesc 19 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Nicolae de la Rohia, cel pe care lumea îl cunoaşte sub numele său de mirean: Nicolae Steinhardt. Va rămâne în memoria multor oameni ca strălucitul autor al Jurnalului fericirii – operă de o mare valoare în peisajul cultural şi spiritual românesc. Plecând spre Bucureşti, într-o zi de martie, de la mânăstirea în care a ales să-şi petreacă ultimii săi ani de viaţă, starea sănătăţii l-a oprit la spitalul din Baia Mare, unde s-a stins din viaţă în mod cu totul neaşteptat, spre întristarea tuturor celor care l-au cunoscut şi l-au preţuit. Înca odată „timpul nu a mai avut răbdare…”. A fost condus pe drumul veşniciei de către mulţi dintre admiratorii săi, oameni care i-au cunoscut frumuseţea sufletească a marelui convertit la dragostea lui Hristos.
La momentul morţii sale, nu mulţi erau cei care îi cunoscuseră viaţa zbuciumată şi suferinţele îndurate în închisorile comuniste, experienţe descrise pe larg în Jurnalul său şi care l-au îndrumat pe calea convertirii de la iudaism la creştinism. Descoperirea spiritului său unic a urmat abia după anul 1989, odată cu publicarea multor volume ale sale. Libertatea cucerită prin sângele martirilor din decembrie 1989, l-a pus în lumină pe Nicolae Steinhardt, arătând că rolul pe care l-a jucat în acest spaţiu spiritual românesc l-a înălţat printre acele modele de seamă după care societatea noastră tânjeşte de ani buni. I s-au publicat multe cărţi, unele ţinute în sertar şi ascunse de ochii mereu vigilenţi ai Securităţii, care l-a supravegheat în tot răstimpul de după eliberarea din închisoare. I s-au reeditat volume, i s-au dedicat studii. Apariţiile postume au fost numeroase şi se datorează în bună măsură ucenicilor săi, care au păstrat cu sfinţenie rodul eforturilor cărturăreşti ale maestrului lor spiritual. Opera sa îşi are un loc distinct în cultura română, poate şi din cauza unei unicităţi inclasabile. În cuvintele sale se regăsesc foarte mulţi oameni, toţi aceia care se recunosc drept căutători pe Calea adevărului lui Hristos.
Postum, mai exact in 1991, s-a publicat cartea sa capitală: „Jurnalul fericirii”. Rodul unei conştiinţe din ce în ce mai trează dinspre interior spre exterior, cu accente critice la adresa intelectualului român retras în turnul său de fildeş în anii prigoanei comuniste, cartea sa reflectă experienţa sa carcerală care i-a netezit calea spre cele duhovniceşti. O carte cu totul deosebită cu o formă hibrid, eseu şi jurnal contopite într-o literatură confesivă, „o carte a carţilor Estului, o carte contemporană cu Dumnezeu” – cum a fost descrisă imediat după apariţie. Povestea Jurnalului… face din suferinţa îndurată pe nedrept în multe închisori, calea spre fericire, în cel mai deplin spirit creştin. Scris in perioada anilor 1967-1971, a fost confiscat la o percheziţie a Securităţii. După câţiva ani, autorul l-a rescris.iar în ultimii ani l-a încredinţat unuia dintre mulţii săi ucenici.
Botezat în închisoarea de la Jilava, în luna martie a anului 1960, de părintele Mina Dobzeu de la Huşi, şi el deţinut, în prezenţa a doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, pentru a face un botez cu caracter ecumenic, fratele Nicolae a ales calea unui Hristos dătător de libertate, curaj şi speranţă. În paginile Jurnalului fericirii găsim poate cele mai revelator pasaj despre cum e reprezentată divinitatea creştina în viziunea unui evreu convertit, un intelectual de rasă: Hristos ca gentleman şi cavaler, Hristos ca un boier, care iartă totul cu mărinimie. Numai diavolul este contabil! A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi răul. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului ci eşti liber şi prieten al Domnului. Aceasta e CALEA!
Cum ajunsese Nicolae Steinhardt să aleagă retragerea la mânăstirea Rohia ? Auzise de acest sfânt locaş şi de biblioteca de aici, de la vechiul său prieten, filosoful Constantin Noica, cel pentru care a şi ajuns la închisoare, pentru „vina” de a-i fi fost prieten. Însuşi Noica avea să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii pe lângă o mânăstire – Schitul Păltiniş din judeţul Sibiu, unde este înmormântat. În cei nouă ani petrecuţi la Rohia, părintele Nicolae a rămas mai departe acelaşi Nicolae Steinhardt, însă unul mai înduhovnicit. A continuat să publice volume de eseuri : „Critică la persoana întâi”, „Escale în timp şi spaţiu”, „Prin alţii către sine” şi altele, prin care i-a fermecat mai ales pe cei tineri. În eseurile sale iese la lumină un spirit enciclopedic ce cunoaşte şi îndrăgeşte literatura patristică, romanul secolului XX, teologia modernă, dreptul constituţional, muzica, filosofia, literatura contemporană românească şi universală. Însă intelectualul cosmopolit şi poliglot, care lua parte la celebrele „conferinţe” cu colegii săi de celulă, era, înainte de toate, un spirit creştin luminat.
Înainte de Rohia, închisoarea fusese cea mai înaltă Academie duhovnicească pentru cel ce înainte de acest episod greu al vieţii sale fusese un intelectual fără linişte, un scriitor îndrăzneţ şi un spirit modern, aşa cum a rămas până la moarte. Iar închisoarea i-a fost „academie şi altar”. Doctor în drept constituţional din 1936 a avut ca prieteni de seamă, nume grele în cultura română, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Ceea ce se anunţa o carieră strălucită în plan profesional şi cultural, avea să fie frântă cu duritate prin anii de marginalizare socială de după război, care au culminat cu arestarea şi condamnarea la ani grei de închisoare. Ceea ce a rămas în urma unui astfel de destin se cuprinde mai ales în Jurnalul fericirii şi în Dăruind vei dobândi. Cărţi din care răzbate lumina unui creştinism aducător de libertate, aşa cum s-a şi întâmplat odată cu momentul decembrie 1989. Libertatea de care Steinhardt nu a mai apucat sa se bucure, el o dobândise deja cu mult timp înainte, prin harul botezului prin care întreaga sa viaţa avea să se transfigureze. Cărţile sale sunt o adevărată bogăţie din care toţi trebuie să ne împărtăşim, căci avem atâtea de învăţat din experienţa Părintelui Nicolae (vezi şi AICI).
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Publicat de A. Androne 
Ora de religie 