Biserica de lemn de pe insula Kiji (Rusia)

În mijlocul unuia dintre cele mai mari lacuri din Europa, micuţa insulă Kiji adăposteşte o adevarată minune a arhitecturii ortodoxe ruse. La nord de Sankt-Petersburg, în mijlocul lacului Onega, insula Kiji este un loc unde fantezia naturii şi cea a omului îşi dau întâlnire. Acolo a fost ridicată în anul 1714 cea mai fascinantă dintre bisericile de lemn care rezistă încă în Rusia. Acoperişul său este un “ciorchine” din 22 bulbi în întregime din lemn, care urcă spre cer ca o ciupercă halucinantă. Iarna foarte puţini turişti vizitează această insulă pe care se poate ajunge cu sania trasă de reni. Expediţia spre Kiji începe printr-o probă dificilă: 4 ore de mers cu maşina pe un drum greu, înzăpezit, pentru a ajunge pe malul îngheţat pe unde trecerea cu renii va fi mai uşoară. Pădurea Kareliei defilează cu bogăţia ei de pini şi stejari, pietrificaţi de ger. 12 km separă malul de mica insulă îngheţată. Turiştii sunt îmbrăcaţi în haine groase din blană de ren, pentru a putea rezista la gerul pătrunzător. În jurul bisericii şi al ciorchinelui său de cupole, zăpada se aşează în strat gros, fără nicio urmă de paşi în acest deşert imaculat.

            Vara, mii de turişti vizitează biserica mânăstirii cu hramul “Schimbarea la faţă a Mântuitorului”. Turiştii se cazează în casele de lemn din regiune, aparţinând negustorilor bogaţi sau ţăranilor simpli, care s-au ridicat încă din 1952 pe insula-muzeu. Iarna însă, toate casele sunt închise şi vântul îngheţat limitează dorinţa de a hoinări pe aceasta insulă fascinantă. Rămâne doar confruntarea faţă în faţă a turistului cu biserica, în această întindere de un alb desăvârşit şi o linişte încremenită. Miracolul din Kiji atrage an de an mulţi pelerini! Patru ore durează periplul cu sania până la casa de oaspeţi de pe malul insulei. Din cauza frigului pătrunzător, iarna este interzisă înnoptarea pe insulă.

            În soare, cupolele strălucesc. Monumentul este clasat în patrimoniul UNESCO. Dulgherii-magicieni care au asamblat biserica acum 3 secole, au acoperit-o cu mii de “solzi” din lemn de plop, pentru a ne înfăţişa o bijuterie într-un minunat argintiu.

Această biserică rămâne peste timp un mister.  Nu se ştie exact de ce a fost construită în acest loc pustiu, aproape sălbatic. Oamenii s-au pomenit doar că ea există. Şi că atrage an de an mulţimi de închinători, de admiratori. Lucrarea lui Dumnezeu este un miracol ce se desfăşoară chiar şi în cele mai neaşteptate locuri. Iar oamenii ştiu să treacă peste orice bariere, pentru a se împărtăşi din acest miracol.  

  

(Traducere şi adaptare: T. Mădălina)

Duminica lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi)

Cu o săptămână înainte de începutul Postului Paştelui, mesajul Bisericii către credincioşii săi este unul deosebit de puternic. Căci prin cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, ne este pusă înaintea sufletelor noastre imaginea cutremurătoare a realităţilor ultime ale acestei lumi. Ca un raspuns la toate căutările şi  rătăcirile oamenilor. Un adevăr cutremurător, care nu lasă loc de nicio îndoială sau răstălmăcire. Dintre cele patru ultime realităţi ale omului – moartea, judecata, raiul şi iadul – Mântuitorul nu a prezentat-o pe niciuna într-un tablou atât de zguduitor ca judecata din urmă, când El va pronunţa, în văzul şi auzul întregii lumi, sentinţa fără drept de apel ce va hotărî pentru veşnicie soarta fiecăruia dintre noi: raiul – fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, sau iadul – nefericirea veşnică, departe de iubirea divină. Dar, pe lângă acea sentinţă cutremurătoare, ceea ce ne izbeşte în acest tablou, este criteriul după care Mântuitorul, Judecătorul suprem al tuturor, va judeca lumea aceasta. Acest criteriu va fi IUBIREA faţă de semenii noştri. O iubire concretă, prin fapte concrete. Faptele iubirii creştine. Textul Sfintei Evanghelii de la Matei vorbeşte de la sine despre aceste adevăruri:

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine…Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga Sa: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici fraţi ai mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25,31-46).

Cu Dumnezeu ne întâlnim prin creaţia Sa, în fiecare clipă a vieţii, întrucât tot ceea ce există în jurul nostru este opera Creatorului. Cu Dumnezeu ne întâlnim şi în rugăciune, particulară sau obştească. Dar, în modul cel mai elocvent cu putinţă pentru noi, oamenii, cu Dumnezeu ne vom întâlni în ziua Judecăţii. Care pentru unii va fi înfricoşătoare, iar pentru alţii va fi momentul supremei fericiri. Înfricoşătoare pentru că ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător în toată nuditatea sufletului, cu toate cele ascunse ale vieţii fiecăruia, de data asta la vedere. În vederea tuturor şi a lui Dumnezeu! Cele ce s-au făcut, dar şi cele ce nu s-au făcut, împlinirile dar şi neîmplinirile, nerealizările, eşecurile. Căci textul Evangheliei punctează tocmai acest aspect: răsplată pentru faptele împlinite ale credinţei şi osândă pentru faptele neîmplinite, nesăvârşite din neiubire, din indiferenţă, într-o viaţă a îndepărtării de Dumnezeu. Acest mesaj ne este pus înainte în această zi nu pentru a înfricoşa, ci pentru a ne face să conştientizăm că avem la îndemână şansa îndreptării vieţii noastre, şansa regăsirii comuniunii de credinţă şi iubire cu Părintele ceresc şi cu semenii noştri. Înţelegând că în fiecare moment al vieţii noastre trebuie să ne raportăm la realitatea ultimă a Judecăţii, acest lucru ar trebui să ne facă să fim mai responsabili, mai buni, mai conştienţi de menirea noastră divină, de faptul că această viaţă trebuie trăită cât mai frumos, cât mai deplin, pentru că ea nu se opreşte aici, doar la efemerul unor clipe, destul de puţine, ai anilor vieţii noastre pe acest pământ. Când vom ajunge să cunoaştem, să înţelegem adevărul veşniciei, al imensităţii iubirii lui Dumnezeu care ne aşteaptă ca pe nişte fii risipitori, vom înţelege sensul existenţei noastre şi valoarea ei incomensurabilă. Vom începe Postul Sfintelor Paşti cu dorinţa de ne îndrepta micile sau marile imperfecţiuni ale vieţii noastre. Dar mai ales cu dorinţa de a redescoperi relaţia sufletească cu Părintele ceresc, cu semenii noştri şi cu noi înşine.