20 de ani de la moartea Părintelui Nicolae Steinhardt (1912–1989)

Luni 30 martie 2009 s-au împlinit 20 de ani de la mutarea la cele veșnice a celui ce a fost și va rămâne în memoria culturii și spiritualității române ca Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia (vezi și aici) . Om de o rară sensibilitate sufletească, un spirit luminat, om care a mânuit într-un mod excepțional cuvântul, lăsându-ne opere de o mare valoare, va rămâne pentru acest popor un exemplu de viață creștină. Convertirea sa de la iudaism la creștinism a fost mai mult decât o simplă trecere la o altă religie, ci mai degrabă o transfigurare a vieții sale, o asumare totală a învățăturii creștine pe care avea să o reflecte în tot ceea ce a făcut, spus sau scris. În acest sens el spunea: „Voi care v-aţi născut creştini nu ştiţi să preţuiţi creştinismul aşa cum trebuie, dar pentru mine, care L-am cunoscut pe Hristos mult mai târziu, fiecare zi este ca şi o zi de Crăciun!“

Cu prilejul acestei comemorări, la Mânăstirea Rohia din Maramureș – locul unde și-a petrecut ultimii ani din viață și locul unde este înmormântat – s-au organizat momente comemorative cu participarea a numerose personalități culturale și religioase. Au fost lansate două cărți din integrala operelor marelui Steinhardt, care a fost publicată de către Editura Polirom.

Cei care au avut bucuria să-l cunoască, îl pomenesc cu admirație și recunoștință, ca pe un om de excepție. Un om cum mulți ar trebui pentru ridicarea spirituală a acestui neam. Criticul litarar Nicolae Manolescu spunea despre Steinhardt că era un „foarte bun orator, un om absolut extraordinar, cu o curiozitate şi cu o deschidere de minte cum au fost puţini în ţara asta şi cum sunt tot mai puţini“. Era un om blând, credincios, cu un suflet enorm, extraordinar şi, în plus, avea şi o viziune foarte optimistă şi pozitivă asupra lumii. Autorul celebrei opere „Jurnalul fericirii” Steinhardt rămâne în primul rând acest om cu o gândire perfect pozitivă, un om care credea cu tărie că există fericire şi că depinde de noi să fim fericiţi şi nu de sistemul politic odios sau democratic. Un om care până la capăt a crezut în valorile creștine şi le-a apărat din tot sufletul.

Un frumos articol în cinstea marelui Steinhardt, puteți citi aici.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Buna Vestire

de Ion Pillat

 

Ţesea cuminte ca întotdeauna
Maria borangicul la război,
Şi cum prin seară cădeau umbre moi,
I s-a părut întâi că intră luna,
Atât de alb venea. Dar nici o rază
Nu calcă mai uşor pe tălpi de vis.
Şi s-a mirat ea: cine a deschis
Larg poarta?  Când s-a ridicat să vază,
I-a nălucit acum că porumbelul
Ei alb bătea din aripi lângă ea.
Şi cum, sfioasă, fata-l mângâia,
Arhanghelul dezvăluindu-şi felul,
Nu s-a temut, nu s-a ferit de dânsul.
Cu îngerii se sfătuia de mult –
S-a bucurat spunându-i: „Te ascult”..
Arhanghelul tăcu, închis într-însul.
Atunci s-a speriat, căci nici un sunet
Nu-i pogora în suflet solul sfânt.
Dar a picat ca moartă la pământ
Când îngerul cu trăsnet şi cu tunet
A fulgerat, neaşteptat, Bunavestire…

Libertăţi şi libertate

„De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseţii şi ale credinţei.

O zădărnicie cât muntele vieţii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertăţile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă viaţa într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentru că omul nu a înţeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăţi care este o condiţie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căuta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creaţie; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esenţial şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simţămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieţii şi a desăvârşirii, este o condiţie a spiritualităţii şi un semn al omului în rosturile sale mari”.

(fragment din cartea lui Ernest Bernea: „Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un Om nou”, 1939 )

Ernest Bernea (1905-1990)

Părintele TEOFIL Părăian la 80 de ani

Poporul român a dat de-a lungul timpului numeroase personalităţi, oameni de seamă pe care îi cinstim pentru ceea ce au fost şi au realizat, lăsând semenilor lor adevărate comori de spiritualitate şi modele de viaţă demne de admirat şi de urmat. În istoria creştinismului românesc au strălucit în decursul timpului numeroşi oameni de seamă: sfinţi, ierarhi, monahi, cărturari, oameni simpli, eroi, spirite luminate care au dus cu cinste făclia credinţei creştine. Ne raportăm la aceştia, căci din pilda vieţii lor înţelegem modul de a înfăptui o viaţă creştină autentică.

În ziua de 3 martie, unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici români ai zilelor noastre – Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, a împlinit vârsta de 80 de ani. Personalitatea Părintelui Arhimandrit Teofil este apreciată, pe bună dreptate, de către creştinii din România. Un model de creştin adevărat, de monah autentic, un duhovnic renumit, un rugător desăvârşit, un om ancorat profund în realitatea zilelor noastre, bun cunoscător al sufletului omenesc şi al problemelor cu care lumea de azi se confruntă. Mereu prezent în mijlocul oamenilor, gata oricând să răspundă solicitărilor celor ce-l cheamă în mijlocul lor, gata să ofere cu generozitate sfaturile sale duhovniceşti, cuvinte de învăţătură, sfaturi, îndemnuri. Un om al Bisericii în adevăratul sens al cuvântului.

S-a născut pe 3 martie 1929 în satul Topârcea, în apropiere de Sibiu, fiind cel mai mare dintre cei cinci copiii ai părinţilor Ioan şi Elisabeta. A primit la botez numele de Ioan. S-a confruntat de la o vârstă fragedă cu o mare problemă de sănatate, fiind nevăzător. A ştiut să depăşească această mare încercare printr-o voinţă extraordinară şi printr-o determinare care avea să facă din dânsul un om de excepţie din toate punctele de vedere. A urmat o serie de şcoli pentru nevăzători, formându-şi o vastă cultură generală şi teologică, fiind şi absolvent de Teologie la Sibiu. Adevărata vocaţie şi-a aflat-o în viaţa monahală, fiind de mic atras de mânăstire. Mânăstirea Sâmbăta de Sus i-a fost pentru toată viaţa locul de suflet de care avea să-şi lege întreaga existenţă. După absolvirea Facultăţii de Teologie, în anul 1953 avea să între în obştea Mânăstirii Sâmbăta, fiind pe rând frate, monah, ierodiacon şi apoi ieromonah şi duhovnic. Din 1988 este şi arhimandrit. În scurtă vreme avea să devină unul dintre cei mai apreciaţi şi căutaţi părinţi duhovniceşti din România neîncetând să sfătuiască, să îndrume şi să spovedească pe toţi cei care îl cautau pentru a-şi găsi liniştea şi mângâierea sufletească şi o îndrumare competentă în viaţa spirituală. „Un duhovnic trebuie să aibă inimă de părinte, inimă de frate, inimă de prieten. Să nu fie indiferent, să nu stea în faţa penitentului dezinteresat de cel care a făcut nu ştiu ce păcate. Important este să-l pui pe om pe cale bună, să simţi că vrea să nu mai fie păcătos, să aibă interesul acesta de a se depăşi pe sine însuşi, să vezi că-s convertiţi” – spunea cu înţelepciune Părintele Teofil. Înzestrat cu un deosebit dar al cuvântului, Părintele Teofil ne-a lăsat în atâţia ani de slujire creştină numeroase predici, cuvântări, cărţi şi articole în care aflăm mult folos duhovnicesc. Atunci când oamenii l-au chemat în mijlocul lor, nu a pregetat niciodată să răspundă acestor dorinţe, dăruind cu generozitate din bogăţia sufletului său, bucurând cu zâmbetul său inconfundabil, cu optimismul şi încrederea pe care le insuflă tuturor celor care îl întâlnesc şi îl ascultă. Sunt renumite conferinţele pe care le-a susţinut pe tot cuprinsul ţării, în biserici, în şcoli, centre studenţeşti, universităţi, instituţii de cultură. Prin cuvintele sale, prin sfaturile, îndemnurile şi învăţăturile pe care le-a rostit, Părintele Teofil a atras atâţia oameni la adevărul credinţei creştine, la viaţa în Hristos, la valorile nemuritoare ale Bisericii.

Alături de alţi mari duhovnici români, Părintele Teofil va rămâne o figură strălucită, emblematică a creştinismului românesc. Toţi cei care l-au cunoscut şi îl apreciază, îl vor pomeni în rugăciunile lor, rugând pe Dumnezeu să-i dăruiască sănătate deplină şi viaţă îndelungată întru slujirea Bisericii lui Hristos. Avem mare nevoie de oameni duhovniceşti ca dânsul.

La mulţi ani!

M-rea Sâmbata de Sus

Am început călătoria Postului Mare

După ce în duminica ce a trecut, numită a „izgonirii lui Adam din Rai”, ne-am amintit de episodul tragic la pierderii de către om a Paradisului, a vieţii în comuniune de iubire cu Dumnezeu Creatorul, în ziua de luni am început perioada Postului Mare. Numit şi Postul Paştilor sau Postul Păresimilor, această perioadă de şapte săptămâni care precede marele Praznic al Învierii Domnului constituie o etapă deosebit de importantă din viaţa spirituală a fiecărui creştin. Este o perioadă de profundă transformare interioară, de purificare, de creştere duhovnicească, de reapropiere de adevăratele sensuri ale existenţei şi, mai ales, de regăsire a adevăratei comuniuni cu Părintele ceresc. Pentru că numai în comuniune cu Dumnezeu omul poate să-şi împlinească destinul să dumnezeiesc, menirea sa de fiinţă creată „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

Postul este o întoarcere dintru risipire, o revenire la noi înşine, o regăsire a eului autentic şi o repoziţionare întru Adevărul cel veşnic. Într-o lume a rătăcirii spirituale, a deraierilor existenţiale grave, a sciziunilor fiinţiale greu de surmontat, a abuzurilor, exceselor de tot felul, a unui stil de viaţă aproape hedonist, marcat doar de fuga obsedantă a omului după plăceri, postul ne readuce întru disciplină, întru ordine sufletească şi trupească. Ne reapropie unii de alţii, ne reînvaţă calea Bisericii şi ne învaţă să nu mai fim nişte eterni fii risipitori.

Postul este urcuş duhovnicesc, este efort, este dificultate, este eroism! Dar tot acest drum creştinul îl face cu încrederea că cel mai mare sprijin îl are chiar de la Dumnezeu! Călătorim împreună cu Hristos spre Golgota suferinţelor şi a Jertfei, pentru ca tot împreună cu Hristos să ajungem şi la lumina Învierii.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!