Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ ( 30 iunie)

Iunie 30, 2008

Pe drumul dinspre Alba Iulia spre Teiuş, pe valea Râmeţului, într-un peisaj cu totul pitoresc din Munţii Apuseni se arată ochiului călătorului una dintre cele mai frumoase mânăstiri din ţara noastră. La poalele munţilor ce par să se prăvale peste dânsa, Mânăstirea Râmeţ îşi leagă începuturile de numele unui vrednic ierarh al acestor locuri, rămas în conştiinţa oamenilor locului ca un mare sfânt: Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ. Mărturie a vieţii sale sfinte stau însăşi biserica veche a mânastirii, din piatră, cu turn puternic, dar şi numeroasele legende şi istorioare ale locului, care vorbesc peste veacuri de minunile săvârşite în vremuri de demult de un om sfânt, de un episcop. Deşi au trecut peste ea multe şi grele încercări, biserica veche este datată din secolul al XIII-lea, arheologii descoperind mai multe straturi de pictură, primul fiind datat în jurul anului 1300. Un monument atât de important pentru istoria creştină a poporului nostru (despre M-rea Râmeţ mai multe amănunte AICI).

Sfântul Ierarh Ghelasie a trăit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ din Munţii Apuseni şi apoi ca egumen al Mânăstirii Râmeţ, situată azi în judeţul Alba. Se ştie despre dânsul că a avut o viaţă duhovnicească îmbunătăţită, învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. A fost cunoscut ca un vestit povăţuitor de suflete, îndrumând ca un adevărat părinte pe credincioţii din acea zonă. A întemeiat o obşte de monahi, în mânăstirea care îşi va lega pentru totdeauna numele de al vestitului ierarh.

Ceea ce s-a transmis prin tradiţia locului, de generaţii întregi, s-a adeverit în zilele noastre, în anul 1978, când s-a descoperit în biserica mânăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru istoria Bisericii şi neamului românesc şi care consemnează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului (pictorului) „Mihul de la Crişul Alb”, precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca Sfânt.

Deci, fără îndoială, Sfântul Ghelasie a fost Arhiepiscop şi păstor sufletesc al credincioşilor din centrul Transilvaniei şi din Munţii Apuseni, în secolele XIV-XV, retrăgându-se la bătrâneţe în mânăstirea de metanie, Râmeţ, acolo unde a şi fost îngropat.

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu: „Sfinţi daco-romani şi români”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 61-64 ( vezi şi AICI)


Mitropolitul Andrei Şaguna al Transilvaniei († 28 iunie 1873)

Iunie 30, 2008

Andrei Şaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorţire conştiinţe şi destine, a redat speranţe şi vigoare, a pus plugul în brazdă şi a dezţelenit ceea ce ameninţa să devină pârloagă…

Aşa a rămas în conştiinţa contemporanilor săi, dar şi a posterităţii, marele Mitropolit al Ardealului, om providenţial, trimis de Dumnezeu să conducă destinele românilor ardeleni într-o perioadă de mari tulburări şi transformări. Anul acesta se împlinesc 125 de ani de la trecerea la cele veşnice a celei mai importante personalităţi ecleziastice, culturale şi naţionale pe care a dat-o Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Andrei Şaguna este Mitropolitul care a reuşit, în timpul păstoririi sale, să împlinească gândurile românilor dornici de libertate religioasă, de afirmare socială şi de recunoaştere naţională. Pentru Biserica Ortodoxă din Ardeal, rău zdruncinată în urma uniaţiei, figura marelui ierarh transilvănean a fost cu adevărat providenţială.

S-a născut la Miskolc, în Ungaria, într-o familie de aromâni originari din Balcani. A urmat diferite şcoli la Buda şi la Pesta, studiind dreptul şi filosofia. A urmat apoi teologia la Vârşeţ (azi Serbia). S-a călugărit la Mănăstirea Hopovo, luând numele de Andrei (prin botez se chema Atanasie) şi fiind hirotonit ierodiacon. Între anii 1834-1838 a trecut prin toate treptele ierarhice, până la preot, şi cele onorifice, până la protosinghel. În anul 1842 a fost făcut arhimandrit la mănăstirea Hopovo, iar în anul 1845 a fost numit stareţ la Mănăstirea Covil. A activat ca profesor la seminariile teologice din Vârşeţ şi Carloviţ. La 15/27 iunie 1846 a fost numit vicar general la Sibiu, acolo unde se reînfiinţase o episcopie pentru creştinii ortodocşi din Transilvania, vitregiţi mai bine de o sută de ani de dreptul de a avea un întâistătător spiritual. La 18/30 aprilie 1848 este hirotonit la Carloviţ ca episcop al românilor din Transilvania, de către patriarhul sârb, de care şi depindeau canonic românii ardeleni. În discursul de la hirotonie, a spus cu multă hotărâre cuvintele rămase memorabile: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”. Ceea ce a şi împlinit în timpul păstoririi sale, prin lucrări desfăşurate cu multă pricepere, pe multiple planuri.

Doar de puţin timp numit episcop al românilor ardeleni, Şaguna s-a implicat activ în problemele de ordin politic, naţional şi cultural. La 3/15 mai 1848 a prezidat împreună cu episcopul greco-catolic Lemeny, Marea Adunare Naţională de la Blaj. În fruntea unei delegaţii româneşti, a dus petiţia de la Blaj Împăratului de la Viena, făcându-se un hotărât purtător de cuvânt al românilor. La 12 martie 1850 a organizat la Sibiu, Congresul bisericesc, la care a partcipat şi marele revoluţionar Avram Iancu. Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memorii înaintate Curţii imperiale din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Carloviţ, prin sinoadele eparhiale formate din clerici şi  mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864.  După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş – a convocat un Congres naţional bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie -octombrie1868). La acest congres s-a adoptat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (aprobat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica transilvăneană până  în 1925.  Principiile fundamentale ale acestui statut sunt în primul rând autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea, adică participarea laicilor (în proporţie de 2/3) alături de clerici (1/3) în organismele de conducere ale Bisericii. Aceste principii au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948, fiind valabile până astăzi.

Pe plan cultural şi educaţional, a realizat o serie de lucruri cu totul remarcabile, în condiţii grele, fără ca altcineva să fi reuşit mai înainte de dânsul ceva asemănător în acest sens. În 1850 a înfiinţat la Sibiu Tipografia eparhială, realizată pe cheltuiala lui Şaguna. Aici s-au tipărit abecedare, manuale şi numeroase cărţi, cu un rol deosebit în ridicarea culturală a românilor. La 1 ianuarie 1853 s-a întemeiat Telegraful Român, singurul ziar din România cu apariţie neîntreruptă până astăzi. Începând cu anul 1855, Şaguna a reorganizat învăţământul teologic şi pedagogic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie şi pedagogie şi care purta numele de Seminarul Andreian. De pe băncile acestei şcoli, devenită mai târziu Academia Andreiană, au absolvit generaţii întregi de viitori preoţi, învăţători şi profesori, oameni meniţi să îngrijească de iluminarea spirituală a poporului. Astăzi această şcoală teologică de renume îi poartă mai departe numele ctitorului său: Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu. Începând cu anul 1854, a organizat peste 800 de şcoli primare confesionale în limba română, realizare remarcabilă, într-o vreme când românilor ardeleni li se refuzau drepturi elementare precum învăţământul în limba maternă. Învăţământul elementar şi mediu confesional românesc din Transilvania, aflat într-o situaţie precară înainte de Şaguna, l-a pus sub îndrumarea Bisericii, astfel încât preoţii-parohi erau directori ai şcolilor “poporale” din parohia lor, protopopii erau şi “inspectori” ai şcolilor din protopopiatul lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul) “inspector suprem” al şcolilor din întreaga eparhie. Aceste principii au fost înscrise şi în noul Statut Organic al Bisericii Ortodoxe din transilvania. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Braşov şi Brad. Gimnaziul de la Braşov, inaugurat in 1850, este una dintre cele mai vechi şcoli superioare româneşti, astăzi purtând numele întemeietorului său: Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”din Braşov. Şcolii din Brad i-a dăruit Şaguna în 1870 suma de 2000 florini, importantă pentru acele vremuri. Andrei Şaguna a sprijinit ideea lui Ioan Puşcariu de a înfiinţa ASTRA – „Asociaţia Transilvană pentru cultura poporului român”, instituţie de o importanţă covârşitoare în dezvoltarea culturii române în Transilvania. Şaguna a fost ales primul preşedinte al Astrei. Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru de onoare al Acacademiei Române (1871),

Activitatea mitropolitului Şaguna în Transilvania s-a desfăşurat într-o perioadă foarte frământată a secolului al XIX-lea, marcată de Revoluţia română din anii 1848-1849, regimul absolutist habsburgic (1849-1859) şi de înfiinţarea Austro-Ungariei (1867-1918). Diplomaţia de care a dat dovadă Mitropilitul Şaguna în relaţiile cu Viena imperială, a facilitat, în anul 1864, recunoaşterea poporului român ca naţiune politică egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania maghiarii, saşii şi secuii. Şaguna s-a pronunţat în multe rânduri pentru activismul politic, considerându-l ca singura manieră de a lupta pentru drepturile românilor, ceea ce a şi făcut personal în Parlamentul de la Budapesta, unde era o personalitate care şi-a câştigat respectul tuturor. Preţuit de contemporani, respectat chiar şi de către adversari, Mitropolitul Andrei Şaguna va rămâne o personalitate extraordinară din istoria poporului român. Nicolae Iorga îl numea „bătrân maiestuos care de pe scaunul său de arhiereu conducea ca de pe un scaun de rege“, fiind un „cârmuitor de oameni şi îndreptător al vremilor, cărora nu li s-a supus ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnişul lor spre culmea lui.“ Istoricul ardelean Ioan Lupaş scria despre marele ierarh, următoarele: „Pentru toţi românii de bine, acest nume va trebui să sune cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la împlinirea bărbătească, fără zăbavă a datoriilor faţă de lege şi de neam.

A dorit să fie îngropat la Răşinari, lângă Sibiu, o localitate românească importantă, cu oameni deosebiţi, în care marele Şaguna a găsit mereu sprijin şi înţelegere. Satul care i-a dat românilor pe Octavian Goga şi pe Emil Cioran, îi poartă o recunoştinţă veşnică Mitropolitului Şaguna. Recunoştinţă pe care ar trebui să o purtăm în suflet toţi cei care înţelegem datoria de suflet pe care o avem ca să ne cinstim cu respect înaintaşii.


Duminica a doua după Rusalii (a Sfinţilor Români)

Iunie 29, 2008

Prima Duminică după Rusalii a fost închinată cinstirii Tuturor Sfinţilor creştini, ştiuţi şi neştiuţi, ca unii care s-au învrednicit de darul sfinţeniei trimis de Duhului Sfânt la Cincizecime în lume, prin lucrarea Bisericii. A doua Duminică după Rusalii este închinată în mod deosebit cinstirii Sfinţilor Români, a celor care s-au ridicat spiritual pe acest pământ al patriei noastre şi care au rămas în conştiinţa românilor ca oameni sfinţi, modele de urmat. Această rânduială datează din 1992, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Şi noi, românii, avem datoria de a ne cunoaşte sfinţii, de a-i cinsti cum se cuvine pe “cei mai buni şi mai drepţi dintre noi”- după cum bine îi numea pe sfinţi marele cărturar Nicolae Iorga. Prin aceşti “eroi ai credinţeis-a împlinit lucrarea Duhului Sfânt în Biserica românească de-a lungul veacurilor. Cercetând sinaxarele Bisericii, vedem că şi noi, românii, avem înaintaşi vrednici de cinstire, de pe aceste meleaguri sau veniţi aici, încă din primele secole după Hristos, întrucât Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Apostol Filip, cei ce au propovăduit Evanghelia în Dobrogea şi în împrejurimi, au avut ucenici care, la rândul lor, au avut alţi ucenici mărturisitori ai credinţei în Hristos. În lucrarea sa “Sfinţi daco-romani şi români”, marele istoric bisericesc Pr. Prof.Dr. Mircea Păcurariu de la Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu, ne prezintă un adevărat sinaxar al tuturor sfinţilor cunoscuţi cinstiţi în aceasta Duminică închinată lor. Amintim aici, pe lângă marii Apostoli mai sus amintiţi, pe Sf. Ioan Casian din Dobrogea (pe 29 februarie), pe Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic de la Durostorum (Silistra) (13 ianuarie), pe Sf. Bretanion, Episcopul Tomisului (25 ianuarie), pe Sf. Mucenici Montanus preotul şi soţia sa, Maxima (26 martie), pe Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie), pe Sf. Teotim, Episcopul Tomisului (12 aprilie), pe Sf. Mucenic Ioan Valahul (12 mai), pe Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), pe Sf. Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (4 iunie), pe Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), pe Sf. Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie) şi Sf. Mucenic Emilian de la Durostor (18 iulie), pe Sf. Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), pe Cuviosul Dimitrie cel Nou (27 octombrie), pe Sf. Grigorie Decapolitul şi pe Sf. Mucenic Dasie (20 noiembrie), pe Sf. Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie), pe Cuviosul Nicodim de la Tismana (26 decembrie) şi încă mulţi, mulţi alţii asemenea lor.

Cinstirea lor are ca temei sfânt îndemnul Sfântului Apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cei ce v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le credinţa” (Evrei 13,7).

La data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al BOR a hotărât canonizarea a 19 călugări şi călugăriţe, preoţi, ierarhi, şi domnitori, şi generalizarea cultului lor ca sfinţi români, stabilind şi data cinstirii lor în calendarul ortodox. Este vorba de Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie), Ierarhul martir Antim Ivireanul (27 septembrie), Preoţii mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), Călugărul Antonie de la Iezeru-Vâlcea (23 noiembrie), Călugărul Daniil Sihastrul (18 decembrie), Călugărul Gherman din Dobrogea (29 februarie), Ierarhul Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), Ierarhul Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Ierarhul Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), Dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie), Călugărul Ioan Iacob Hozevitul (5 august), Călugăriţa Teodora de la Sihla (7 august), Domnitorul Constantin Brâcoveanu cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele sfetnic Ianache (16 august).

Cu aceeaşi ocazie s-a hotărât proclamarea solemnă a generalizării cultului sfinţilor români canonizaţi în 1950 şi proclamaţi cu cinstire locală: Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie), Sfinţii cuvioşi mărturisitori Visarion, Sofronie de la Cioara şi Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie), Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), Sfinţii Ierarhi şi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţi ai Ardealului (24 aprilie). A fost proclamată totodată generalizarea cultului sfinţilor autohtoni care au vieţuit pe teritoriul României sau, fiind născuţi în alte părţi, au fost martirizaţi pe aceste locuri şi sunt cinstiţi ca sfinţi şi de alte Biserici Ortodoxe. În ultimii ani au mai fost canonizaţi şi alţi sfinţi români, oameni cu o viaţă deosebită, o viaţă dăruită credinţei şi vieţuirii în Hristos, pilde vii pentru generaţiile ce au urmat timpurilor în care ei au trăit. Suntem datori să-i cunoaştem, să-i cinstim, să-i preţuim şi să-i pomenim în rugăciunile noastre. Ei sunt şi vor rămâne adevăratele repere morale de care acest popor are atâta nevoie. Ignorarea acestor valori ale poporului nostru, este o greşeală gravă, căci renumele lor ne arată, nouă românilor, dar şi celorlalţi, valoarea acestui popor şi trecutul de seamă al acestui neam. O istorie adevărată nu poate să-i „uite” pe aceşti mari oameni care au strălucit în trecut prin viaţa lor deosebită.


Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

Iunie 29, 2008

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost socotiţi de către toţi creştinii, cei mai de seamă dintre Apostoli, oameni sfinţi care au contribuit, prin râvna şi prin sacrificiul lor, la răspândirea cuvântului Evangheliei Mântuitorului în multe părţi ale lumii. Este greu să exprimăm în cuvinte vrednicia lor deosebită. Ei sunt socotiţi cei doi mari stâlpi ai Bisericii, iar pentru aceasta sunt şi înfăţişaţi în cele mai multe locaşuri de închinare creştine, chiar la intrare, unul cu cheile Împărăţiei cerurilor în mână, iar celălalt cu sabia dreptăţii şi a cuvântului divin. Odată cu Petru şi cu Pavel, îi cinstim pe toţi Apostolii Domnului, adică acei bărbaţi de seamă care au fost capabili să sacrifice totul pentru a-L urma până la moarte pe Mântuitorul nostru, al tuturor. Mulţumită acestora, cuvântul mântuitor al Evangheliei a fost propovăduit până la capătul Pământului, iar Biserica a crescut în toată lumea.

Sfântul Petru a mai fost numit şi „Apostolul evreilor”, căci el a căutat mai ales convertirea celor din neamul lui Israel, iar Pavel a fost numit şi „Apostolul neamurilor”, căci a atras la credinţă mai ales pe păgâni. Îi cinstim împreună în această zi, pentru că amândoi au fost încununaţi ca martiri în aceeaşi zi de 29 iunie, anul 67, în timpul sângerosului împărat roman Nero – primul mare persecutor al creştinilor. Deşi au ajuns la demintatea propovăduirii apostolice în mod diferit, eforturile lor s-au împletit în mod deosebit, încât ei sunt cinstiţi împreună, cu aceeaşi preţuire.

Se cuvine ca în această zi a pomenirii lor să ne amintim câteva repere despre personalitatea fiecăruia:

Sfântul Petru – al cărui nume evreiesc era Simon, însă Domnul Iisus l-a schimbat în Chefa (Piatră), adică Petru, subliniind că pe „piatra credinţei” va întemeia Biserica Sa. Era iudeu de neam, om simplu, din popor, născut în Galileea, unde a şi trăit cea mai mare parte a vieţii sale. Era fratele Sfântului Apostol Andrei – cel care avea să propovăduiască creştinismul în ţara noastră.

Amândoi fraţii erau pescari. Împreună cu fratele său Andrei îşi câştigau cele necesare traiului, pescuind în apele lacului Ghenizaret (sau marea Galileii). Aceasta până când au fost chemaţi şi aleşi ca ucenici ai Mântuitorului: “Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”(Matei 4,19). Înainte de a deveni Apostoli al lui Iisus au fost o vreme ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul.

Sfântul Petru este descris în Evanghelii ca fiind un om entuziast, tare în credinţă şi gata să-L urmeze pe Domnul în orice împrejurare. I s-a dat de către ceilalţi întâietate datorită vârstei. Ştim despre el că era căsătorit. A avut însă şi momentul său de mare slabiciune atunci când, în timpul Patimilor Domnului, s-a lepădat de Acesta înaintea oamenilor, de frică. Avea să fie iertat de Domnul şi repus în demintatea de Apostol. A propovăduit prin multe părţi ale lumii, înfiinţând comunităţi creştine puternice. În ultima parte a vieţii a trăit la Roma unde a şi fost condamnat şi crucificat cu capul în jos pe data de 29 iunie 67. De la Sf. Petru ni s-au păstrat în cartea Faptele Apostolilor mai multe cuvântări precum şi cele 2 epistole care îi poartă numele, cuprinse în canonul Noului Testament.

Sfântul Pavel este considerat cel mai mare propovăduitor al Evangheliei lui Hristos, deşi nu făcuse parte din rândul celor 12 Apostoli. S-a născut în localitatea Tars din provincia Cilicia (Asia Mică) dintr-o familie de iudei de vază. Făcea parte din seminţia lui Veniamin şi era fariseu. Era cetăţean roman, lucru rar întâlnit la conaţionalii săi. Numele său evreiesc era Saul. A studiat o vreme la şcoala rabinică din ierusalim a marelui învăţat Gamaliel, devenind un foarte zelos susţinător al Legii iudaice şi aprig prigonitor al creştinilor. A participat chiar şi la execuţia Arhidiaconului Ştefan, primul martir creştin, care a fost condamnat şi ucis cu pietre. Saul este amintit în cartea Faptele Apostolilor ca fiind cel care a păzit hainele ucigaşilor lui Ştefan. Convertirea sa a fost una minunată. Pe când mergea la Damasc, pentru a-i prinde şi a-i prigoni pe creştinii de acolo, pe drum i se arată Însuşi Iisus, într-o lumină puternică, întrebându-l: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”.În urma acestei viziuni, Saul orbeşte. În sufletul său se produce o transformare puternică, care i-a uimit mult pe cei care îl cunoscuseră ca persecutor. Episcopul Damascului l-a botezat în anul 34-35 iar numele i-a fost schimbat în – Pavel (Paul). Tot acum şi-a recapătat vederea pe care şi-o pierduse în urma revelaţiei. Avea să treacă prin multe încercări şi primejdii. Dar a trecut peste toate cu bărbăţie şi credinţă şi cu conştiinţa lucrului făcut spre salva lui Dumnezeu. Datorită credinţei sale şi a zelului misionar arătat în răspândirea creştinismului, a fost întemniţat de 3 ori: între anii 59-61 în cetatea Cezareea Palestinei, între 61-63 la Roma şi între 66-67 tot la Roma. Avea să fie decapitat (pedeapsă rezervată doar cetăţenilor romani) în aceeasi zi cu Sfântul Petru, în timpul împăratului Nero. De la el ni s-au păstrat 14 epistole adresate diferitelor comunităţi creştine pe care le-a înfiinţat şi de care s-a îngrijit în timpul activităţii sale (romanii, tesalonicenii, efesenii, corintenii, etc) sau către ucenici ai săi (Tit, Timotei). Ultima epistolă, a doua către Timotei, scrisă în anul 66 la Roma, este considerată testamentul său spiritual. Sunt mai mult decât nişte simple scrisori, sunt opere fundamentale ale unui om cu totul dăruit lui Dumnezeu, opere revelate care îşi au locul lor de cinste în cadrul canonului Sfintei Scripturi.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel rămân pentru noi exemple vii de adevărată viaţă creştină şi de dăruire pentru răspândirea credinţei creştine. Astăzi în biserici se cântă pentru aceşti mari sfinţi un imn de laudă:

„Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă: pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.”


Sfântul Niceta de Remesiana (24 iunie)

Iunie 25, 2008

Ziua de 24 iunie ne aduce, pe lângă sărbătoarea naşterii sfântului Ioan Botezătorul (Drăgaica – Sânzienele) şi pomenirea unei mari personalităţi din istoria poporului nostru – Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana – care a păstorit în timpul secolului al IV-lea în provincia sud-dunăreană Dacia Mediterranea, ca episcop de Remesiana, astăzi localitatea Bela Palanka din Serbia, aproape de graniţa cu Bulgaria, nu departe de România de azi. Pe aceste meleaguri locuite de daco-romani, şi-a desfăşurat activitatea păstorească Sfântul Niceta. Despre viaţa şi personalitatea sa avem numeroase mărturii, cele mai importante fiind în scrierile Sfântului Paulin de Nola (Italia), care i-a şi compus prietenului său Niceta două poeme, prin care lăuda erudiţia acestuia şi activitatea păstorească susţinută pe care o depunea în îndepărtata Dacie. Din scrierile Sf. Paulin aflăm că Niceta predica în limba latină, săvârşind astfel şi o lucrare de “romanizare” printre numeroasele triburi socotite de romani “barbare”. Sfântul Paulin menţiona şi popoarele care-l numeau pe Niceta “părinte”, scriind: “Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei, la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice, fiindu-i tu învatator. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci: cei ce cultivă pământul în interior şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”. Sunt astfel pomeniţi sciţii, geţii şi dacii, strămoşii noştri. Pe toţi aceştia, Sfântul Niceta căuta să-i aducă la Hristos, scoţându-i din starea de înapoiere culturală şi spirituală în care se găseau. Tot din aceste informaţii se înţelege că Remesiana era pământul natal al lui Niceta, deci el era un daco-roman din provincia Dacia Mediterranea. Sunt informaţii deosebit de preţioase pentru istoria străveche a creştinismului de pe aceste meleaguri. Sfântul Niceta i-a facut două vizite în Italia prietenului său Paulin, în anii 398 şi 402, prilej cu care i-a înfăţişat situaţia din eparhia pe care o cârmuia.

Pe lângă predica vorbită, Sfântul Niceta a lăsat şi câteva lucrări scrise, toate în limba latină, ceea ce îl înscrie cu vrednicie în rândul Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti de limbă latină. Cea mai de seamă este “Libelli instructionissau Catehismul (6 cărticele de învăţătură), scris pentru cei care se pregăteau să primească Taina Sfântului Botez (catehumenii). A mai scris şi câteva lucrări dogmatice: “De diversis appellationibus (Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos), Despre Simbolul credinţei (Crezul) pe care-l explica pe înţelesul tuturor, “Despre puterea Duhului Sfânt, Despre jertfa mielului pascal şi altele. Menţionăm şi două lucrări cu caracter liturgic: “De vigillis servorum Dei” ( Despre privegherea robilor lui Dumnezeu) şi “De Psalmodie bono” (Despre folosul cântării de psalmi). Toate acestea ni-l descoperă pe Episcopul Niceta din Remesiana ca un om deosebit de erudit. Un mare propovăduitor şi apărător al credinţei creştine. El a luptat pentru păstrarea dreptei credinţe, potrivit hotărârilor luate de primele două Sinoade ecumenice (convocate în veacul al IV-lea), apărând-o de învăţăturile greşite şi de superstiţiile oamenilor din acele vremuri. Cele două călătorii în Italia, prietenia sa cu Sfântul Paulin de Nola, activitatea sa misionară, precum şi sfinţenia vieţii lui, îl arată ca pe un ierarh de seamă al acelor timpuri, aparţinând creştinismului daco-roman. A trecut la cele veşnice după anul 414, când era pomenit pentru ultima oară într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, episcopul Romei. Nu se ştie când a fost trecut în rândul sfinţilor. Martirologiile romane îl sărbătoresc pe daco-romanul Niceta la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu prietenul său Paulin de Nola.

Rămâne cunoscut mai ales pentru imnul care îi este atribuit: “Te Deum Laudamus”, imn care se cântă până astăzi, atât în Biserica Apuseană (catolică şi protestantă), cât şi în cea de Răsărit. Este o cântare de laudă adusă lui Dumnezeu, Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţită. După numele acestui imn există în cultul ortodox slujba numită “Te Deum”, care se săvârşeşte la diferite ocazii deosebite, momente în care creştinii Îl preamăresc pe Dumnezeu, mulţumindu-I. Iată mai jos versurile imnului:

Te Deum laudamus

Te Deum laudamus:

te Dominum confitemur.

Te aeternum Patrem

omnis terra veneratur.

Tibi omnes Angeli;

tibi caeli et universae Potestates;

Tibi Cherubim et Seraphim

incessabili voce proclamant:

Sanctus, Sanctus, Sanctus, Dominus

Deus Sabaoth.

Pleni sunt caeli et terra

maiestatis gloriae tuae.

Te gloriosus Apostolorum chorus,

Te Prophetarum laudabilis numerus,

Te Martyrum candidatus laudat exercitus.

Te per orbem terrarum

sancta confitetur Ecclesia,

Patrem immensae maiestatis:

Venerandum tuum verum et unicum Filium;

Sanctum quoque Paraclitum Spiritum.

Tu Rex gloriae, Christe.

Tu Patris sempiternus es Filius.

Tu ad liberandum suscepturus hominem,

non horruisti Virginis uterum.

Tu, devicto mortis aculeo, aperuisti

credentibus regna caelorum.

Tu ad dexteram Dei sedes, in gloria Patris.

Iudex crederis esse venturus.

Te ergo quaesumus, tuis famulis subveni:

quos pretioso sanguine redemisti.

Aeterna fac cum sanctis tuis in gloria numerari.

Salvum fac populum tuum,

Domine, et benedic hereditati tuae.

Et rege eos, et extolle illos usque in aeternum.

Per singulos dies benedicimus te;

Et laudamus Nomen tuum in saeculum, et in saeculum saeculi.

Dignare, Domine, die isto sine peccato nos custodire.

Miserere nostri domine, miserere nostri.

Fiat misericordia tua,

Domine, super nos, quemadmodum speravimus in te.

In te, Domine, speravi:

non confundar in aeternum.

Pe Tine, Dumnezeule Te laudăm!


Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm,

Pe Tine, Doamne, Te mărturisim
Pe Tine veşnicule Părinte, tot pământul Te cinsteşte,
Ţie, toţi îngerii, cerurile şi toate puterile
Ţie Heruvimii şi Serafimii cu glas neîncetat îţi strigă
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu Savaot!
Pline sunt cerurile şi pământul de mărirea slavei Tale;
Pe Tine Te laudă ceata slăvită a apostolilor,
Mulţimea vrednică de laudă a proorocilor,
Oştirea îmbrăcată în alb a mucenicilor,
Pe Tine Sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul pământ,
Tată al nesfârşitei măriri,
Pe adevăratul Fiul Tău, Unul Născut, care trebuie cinstit
Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul.
Tu, Hristoase, Împărat al slavei
Tu eşti Fiul veşnic al Tatălui,
Tu, Care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui
Nu Te-ai temut de pântecele Fecioarei;
Tu, după ce ai biruit actul morţii, ai deschis credincioşilor Împărăţia cerurilor
Tu stai de-a dreapta Lui Dumnezeu, în slava Tatălui.
Credem ca vei veni Judecător!
Aşadar, Te rugăm, vino în ajutorul robilor Tăi
Pe care i-ai răscumpărat cu preţiosul Tău sânge,
Dăruieşte-le slava veşnică cu sfinţii Tăi,
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta
Şi condu-i pe ei şi-i înalţă până în veacul veacului.
Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi
Mântuieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi
Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădajduit întru Tine,
Întru Tine am nădăjduit, Doamne, să nu mă ruşinez în veac.

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-romani si români„, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 58-60 (vezi AICI).

IPS. Nestor Vornicescu, „Primele scrieri patristice în literatura noastră”, Craiova, 1984


Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele-Drăgaica) – 24 iunie

Iunie 24, 2008

 Despre Sfântul Ioan Botezătorul, cel numit şi „Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului”, s-au spus multe lucruri. Dar cel mai bine a vorbit despre dânsul Însuşi Domnul Iisus, Cel care l-a numit cu admiraţie pe Ioan: „Cel mai mare decât toţi cei născuţi din femei” (Matei 11, 11). Cu el s-a sfârşi lungul şir al profeţilor Vechiului Testament, cu el avea să înceapă lungul şir al sfinţilor Noului Testament. A fost încă din timpul vieţii o personalitate a cărei sfinţenie  au recunscut-o până şi duşmanii săi. A rămas în conştiinţa întregii creştinătăţi ca cel mai mare dintre sfinţi.

Ziua de 24 iunie este aceea în care comemorăm naşterea sa. O naştere minunată, căci el a fost rodul rugăciunii şi al unei făgăduinţe sfinte a părinţilor săi – preotul Zaharia şi soţia sa Elisabeta, rudă cu Fecioara Maria. Pentru că nu au putut avea copii, ei s-au rugat ani la rând, cu stăruinţă şi credinţă, ca Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un prunc, cel mai de preţ dar pentru o familie. Naşterea celui cu care aveau să fie binecuvântaţi, a fost vestită de Arhanghelul Gavriil, cel care a binevestit mai târziu şi Fecioarei Maria. Întreaga sa viaţă a fost una dedicată slujirii lui Dumnezeu şi pregătirii activităţii mântuitoare a Domnului Iisus. „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!…Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui în loc neumblat…”(Matei 3,2-3)  – sunt cuvintele profetice prin care Ioan îl vestea pe Marele Învăţător şi Mântuitor.

În tradiţia populară românească, această zi este una deosebită. Ea este cunoscută cu numele de Sânzienele sau Drăgaica (marcând înjumătăţirea anului). Potrivit tradiţiilor populare, din această zi nu mai cântă cucul, iar soarele străluceşte mai frumos. Florile numite Sânziene (Galium verum) se culeg în această zi de pe pajişti, de către fete şi feciori, se fac cununi care se sfinţesc în biserici şi sunt atârnate pe la uşi, ferestre sau streşini, cu credinţa că au darul să alunge duhurile rele, prin puterea Botezatorului Ioan. De numele acestei sărbători de leagă multe tradiţii, credinţe şi obiceiuri populare, multe datând încă din perioada precreştină.

Ein Karen – locul naşterii Sf. Ioan Botezătorul

 


A început BAC-ul!

Iunie 23, 2008

Începând de azi, luni 23 iunie 2008, în liceele din toată ţara se va desfăşura examenul de Bacalaureat. Un examen foarte important pentru toţi absolvenţii de liceu, un examen de maturitate, înainte de a porni spre viaţă, cu provocările şi bucuriile ei.

Tuturor celor aflaţi în febra examenelor, le urăm mult succes şi ajutor de la Dumnezeu!