Mă gândeam, în aceste vremuri, la modul în care istoria este ciclică, la felul în care ea se repetă, fiindcă, iată, asistăm la pervertirea unora dintre noi cu maladia secularismului care evidenţiază ora de religie ca fiind un instrument al stressului şi al discriminării şi care, în consecinţă, invocă îndepărtarea şi înlăturarea acesteia din preajma copiilor noştri căci ar putea fi contaminaţi de duhul îndoctrinării, te pomeneşti, şi de cel al bigotismului ori al pietismului!… Şi acest fapt ar fi în opoziţie cu starea modernă a tânărului asaltat de alte discipline, ştiinţe, curente, doctrine şi instrumente ale educaţiei mai puţin creştine, cum ar fi cea a televizorului sau a calculatorului, nu?!…
Nu ştiu de ce, dar de câţiva ani încoace, suntem ameninţaţi şi asaltaţi, în momentul în care se pune în discuţie schimbarea ori modificarea unei legi (dezvoltarea şi perfecţionarea ei) cu tot felul de probleme, idei, curente şi ideologii, promovate de tot de felul de pseudointelectuali – membri a, te miri ce societate civilă – care sunt deranjaţi ba de (ne)deschiderea dosarelor şi deconspirarea celor ce au colaborat cu securitatea comunistă, ba de existenţa icoanelor în şcolile româneşti, ba de problema manualelor de religie, ba de problema existenţei şi aplicării unei legi a cultelor cât se poate de strâmbă, incompletă ori imperfectă, şi mai ales, de problema discriminării şi a nedreptăţirii bieţilor homosexuali… Chiar şi problema orei şi a statutului orei de religie a mai fost desbătută şi în anii trecuţi… Ce să facem, acestea sunt, după unii, adevăratele şi singurele probleme ale României post comuniste ori post-decembriste – care, iată, de douăzeci şi cinci de ani se zbate şi se străduieşte să-şi caute locul, rostul, sensul şi importanţa în noua configuraţie geopolitică şi geostrategică, în cadrul institituţiilor globalizante şi globalizatoare ale structurilor europene şi euroatlantice… Şi te pomeneşti că, potrivit unora, Biserica cu ale Ei, ar sta în calea acestor demersuri sau ar încurca pe cineva în acest sens, că vedem că unii se tot împiedică de Ea, aşa, în drumul liber… Problema este că cei care se simt ameninţaţi de influenţele orei de religie (altfel, întotdeauna binefăcătoare) sunt foarte puţini şi foarte slab argumentaţi sau fundamentaţi, dar iată, în schimb, care sunt argumentele noastre, ale celor mult mai mulţi şi dreptcredincioşi, pentru menţinerea ei acolo unde îi este locul, adică în şcoala românească:
– Prezenţa orei de religie în învăţământul de stat este conformă Constituţiei României, care prevede în art. 32. alin. (7): „Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.” De asemenea, este conformă Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, care prevede în art. 32 alin. (1): „În învăţământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.”
– Disciplina religie se predă în şcolile de stat potrivit Legii Învăţământului nr. 84/1995, republicată, art. 9, alin. (1): „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
– La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situaţia şcolară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină”. Prin urmare, prezenţa disciplinei religie în oferta şcolară este obligatorie din punct de vedere legal, cu posibilitatea pentru elevi de a nu frecventa orele de religie, la solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal constituit.
– Pentru a se asigura, în mod egal, accesul elevilor la educaţia religioasă, potrivit cultului din care fac parte, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor prevede în art. 32 alin. (4): „La cerere, în situaţia în care conducerea şcolii nu poate asigura profesori de religie aparţinând cultului din care fac parte elevii, aceştia pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului căruia îi aparţin.”
– Prezenţa religiei în sistemul de învăţământ românesc nu este o inovaţie a perioadei post-decembriste. Legea instrucţiunii publice din 1864, care a stat la baza învăţământului românesc peste trei decenii şi care a fost una dintre primele legi din Europa care instituiau obligativitatea şi gratuitatea învăţământului (după Suedia, Norvegia, Prusia şi Italia, dar înaintea Marii Britanii, Elveţiei, Bulgariei, Serbiei, Franţei), aşeza religia la loc de cinste între obiectele de studiu, atât în cadrul învăţământului primar unde se preda catehismul (art. 32), cât şi în cadrul învăţământului secundar, gimnazial şi liceal, unde se preda „religiunea” (art. 116).
– În majoritatea statelor Uniunii Europene, cu excepţia Franţei, religia este disciplină şcolară, sub diferite denumiri: Educaţie religioasă (Austria, Danemarca, Germania, Grecia şi Irlanda), Educaţie moral-religioasă (Anglia), Morală şi educaţie religioasă (Portugalia), Educaţie religioasă şi morală (Luxemburg), Creştinism, Religie şi Etică (Norvegia), Religie sau etică (Belgia), Mişcări ideologice religioase (Olanda), Religie (Finlanda, Italia şi Spania). Astfel, statele Uniunii Europene promovează un sistem de învăţământ care valorifică potenţialul educativ al religiei pentru modelarea conduitelor sociale si individuale.
– Pentru menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun, în cadrul campaniei Patriarhiei Române „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!” s-au primit în anul 2008 peste 140.000 de mesaje de susţinere.
– În ziua de 29.02.2008, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, conducătorii şi reprezentanţii cultelor religioase recunoscute în România şi-au exprimat poziţia comună cu privire la menţinerea disciplinei religie în planurile-cadru ale învăţământului liceal, ca parte a trunchiului comun.
– Disciplina religie propune, nu impune, valori spirituale şi morale ce stau la baza culturii europene şi naţionale, valori la care elevii trebuie să aibă acces în mod liber şi care au un rol formativ deosebit, demonstrat şi de studiile sociologice în domeniu.
Prin urmare, am senzaţia tot mai pregnantă că spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodează şi deranjează pe unii deoarece constituie o realitate existenţială, puternică şi cât se poate de compactă, conţinând nişte precepte moral-creştine foarte clare şi corect definite. Acest lucru estompează sau atenuează unora duhul lor foarte zdruncinat şi de-a dreptul exhaustiv, ajungând (sărmanii) nişte victime ce revendică „libertatea de conştiinţă” care, chipurile, ar fi înrobită de orele de religie, de icoanele, slujbele ori simbolurile Creştinismului sau, de ce nu, şi ale altor religii!… Cred că, în primul rând, unii ca aceştia sunt victimele secularizării, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare împotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor conştiinţe, ce este lipsită de o articulare spirituală autentică!… Se ignoră, însă, următorul aspect, şi anume că: libertatea de conştiinţă înseamnă (şi) respectarea libertăţii conştiinţei semenului, mai cu seamă în cazul în care, această conştiinţă – care agreează, ba chiar apără existenţa acestei ore de religie în trunchiul comun (de bază) şi în aria curriculară (părinţi, profesori şi elevi, deopotrivă) lucrează în majoritatea covârşitoare a membrilor acestei ţări!… Suntem întru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minorităţii – fie şi aceea a ateilor şi liberilor cugetători, dar aceştia să nu uite totuşi faptul, că în spiritul reciprocităţii, trebuie aplicată şi vice-versa, în caz contrar, vom vorbi într-adevăr, de discriminare!… Nu asistăm, oare, sau nu suntem chemaţi să participăm, din nou, la o lămurire a doctrinei promovată de ideologii secularişti, secularizanţi şi secularizaţi în raport cu învăţătura dreptcredincioşilor creştini, ori se aplică preceptul biblic „nu te teme turmă mică” – în mod distorsionat!… Iar dacă se ajunge în acest loc, în acest fel, este vai de cei care răstălmăcesc scripturile!…
O altă problemă este aceea a apariţiei a (încă) unui precedent destul de primejdios, aşa încât ne întrebăm şi chiar aşteptăm cu emoţie şi înfrigurare să vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicăieri şi de aiurea), cu ce petiţii, idei şi soluţii năstruşnice va mai veni că de, mintea (şi conştiinţa în virtutea libertăţii de expresie) lucrează, mai cu seamă într-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocată discriminarea în condiţiile în care alţii ne laudă sau poate, chiar ne acuză de prea multă toleranţă!… Aşadar, ni se cere să refuzăm şi să renunţăm la Chipul lui Hristos din icoana sufletului nostru şi din viaţa noastră cotidiană, ce trebuie să fie una preponderent spirituală şi eminamente duhovnicească. Oare se doreşte, cumva, să se ajungă şi la respingerea Chipului Hristic din om, mai cu seamă din copiii şi tinerii noştri?… Păi, astfel de încercări s-au mai făcut în istoria (chiar recentă) a poporului nostru, aşa încât ar trebui să dispunem de o oarecare imunitate!… Şi mai ştiam un lucru, şi anume că: atunci când vrei să faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenţa şi enunţarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am văzut şi nu am cunoscut, la noi în ultimii 20 ani, de pildă, nici o victimă a vreunei ore de religie (care fost reintrodusă după anul 1990, cu multă trudă şi sacrificiu, tot din cauza ideologilor atei şi ateizanţi ori ateizaţi), în schimb copii, tineri şi oameni maturi care au primit daruri şi multe binefaceri de la Iisus Hristos Domnul prin intermediul rugăciunilor învăţate în cadrul acestor ore (şi aşa foarte puţine, insuficiente) şi făcute la icoana Sa din clasa şcolii, am cunoscut şi cunosc foarte mulţi, şi cu toţi aceştia ce facem, acum, îi trecem aşa, cu vederea, fără să-i întrebăm şi pe ei ceva?… De fapt aceşti secularişti contemporani au întrebat ei pe cineva, ceva?!…
Este invocată, adeseori, filozofia absurdului, dar observ că se vrea impunerea chiar a unei evidenţe şi a unei realităţi a absurdului, până la ajungerea chiar la culmea acestuia!… Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde şi oricum, ne-am obişnuit deja, astfel încât de ce nu ne-am putea acomoda şi cu absurdul ca fiind o normă şi o componenţă firească şi chiar indispensabilă vieţii noastre, ajungând să zicem „răului bine şi binelui rău”, căci şi această problemă (a eliminării orei de religie) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost răsturnate, din punct de vedere axiologic!…
Dar noi, pentru toate acestea, trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu, odată pentru faptul că ne trezeşte la realitate şi ne invită la trezvie, scoţându-ne din ispita şi păcatul triumfalismului şi al autosuficienţei, iar în al doilea rând pentru că ne dă atâtea prilejuri de cultivare şi chiar de înmulţire a conştiinţei apologetice în vederea (re)activării laturii mărturisitoare şi misionare, toate cu scopul dobândirii mântuirii noastre în Împărăţia cea veşnică a Cerurilor, dimpreună cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh!…
Aşadar, să dea Dumnezeu – Cel în Treime slăvit şi lăudat, să putem să le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc şi cu smerenie şi să îndrăznim înainte cu Mântuitorul, căci „El a biruit lumea” păcatelor, inclusiv cea a necredincioşilor postmoderni şi contemporani, pentru care suntem datori să ne rugăm, chiar la orele şi slujbele pe care ei le resping, să zicem cu toţii: „Iartă-i, Doamne că nu ştiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor păcatul acesta!”.
Dr. Stelian Gomboş
Fără categorie | 
Publicat de A. Androne 
E vremea colindelor! E vremea bucuriei, căci cetele vesele de colindători ne aduc în casele noastre vestea cea bună a nașterii lui Hristos! Să-i primim cu bucurie, căci mesajul lor este unul de binecuvântare și înălțare sufletească!
Ora de religie 