Înălţarea Sfintei Cruci (Ziua Crucii) – 14 septembrie

Este una dintre marile sărbători creştine. O zi închinată cinstirii Crucii Domnului – altarul Jertfei mântuirii noastre. Începutul acestei vechi sărbători creştine se leagă de numele marilor Împăraţi creştini: Constantin cel Mare şi mama sa Elena, cei care au dat libertatea de credinţă tuturor creştinilor din Imperiul Roman (Edictul de la Milano din 313). Tradiţia creştină spune că Împăratul Constantin a avut o viziune deosebită în ajunul bătăliei de la porţile Romei, împotriva rivalului său Maxenţiu. Atunci i s-a arătat pe cer o cruce sub care scria „In hoc signo vinces” („în acest semn vei învinge”). Constantin ar fi dat ordin ca soldaţii să deseneze semnul Crucii pe scuturile lor. Bătălia s-a încheiat cu victoria lui Constantin, care a ajuns astfel Împărat al întregului imperiu. Nu a uitat ajutorul divin pe care l-a primit în acel moment crucial al vieţii sale. De aceea, una dintre primele măsuri pe care le-a luat, a fost acel extraordinar Edict de la Milano (313), prin care a dăruit libertate creştinilor, punând astfel capăt unui lung şir de persecuţii nedrepte, cărora le-au căzut victime enorm de mulţi martiri ai creştinătăţii, pe care Biserica îi pomeneşte până astăzi.

Acesta a fost doar începutul convertirii unuia dintre cei mai de seamă împăraţi romani, care a făcut atât de mult bine creştinilor. A căutat să repare nedreptăţile făcute de împăraţii persecutori de până la dânsul. Mama sa Elena, pe care istoria o consemnează ca pe o femeie foarte credincioasă, a avut dorinţa expresă de a vedea locurile sfinte, pe unde şi-a purtat paşii Mântuitorul. Mai mult, a dorit să găsească şi locul mormântului Domnului şi Crucea Sa, pe care S-a jertfit spre mântuirea lumii. Trecuseră câteva veacuri de la acele evenimente. Istoria ştersese multe dintre urmele acelor momente cutremurătoare. Din mărturiile localnicilor, printr-o stăruinţă extraordinară, împărăteasa Elena avea să găsească locul Mormântului Domnului, precum şi Crucea Sa. În ziua de 14 septembrie a anului 335, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat în biserică Crucea Domnului, înaintea tuturor credincioşilor, ca să fie spre închinare şi cinstire celor ce mărturiseau credinţa creştină. De atunci a început să fie sărbătorită în această zi de 14 septembrie Înălţarea Sfintei Cruci.

Crucea Domnului este simbolul credinţei creştine. Este stema Bisericii lui Hristos! Chiar dacă ea ne va aminti de-a pururea de suferinţa şi de moartea în chinuri groaznice a Mântuitorului Hristos, creştinii o cinstesc pentru că ea este altarul pe care Iisus Domnul ne-a câştigat mântuirea, salvarea, izbăvirea din robia păcatului, a morţii, a distrugerii spre care omenirea se îndrepta din pricina căderii în păcat. Fără Cruce nu ar fi existat Jertfa şi nici Învierea! Nu se poate mântuire fără Cruce. La mântuire nu putem ajunge decât prin Cruce! Cuvântul Mântuitorului ne descoperă mai multe sensuri ale Crucii: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie!” (Marcu 8,34) Despre care Cruce vorbeşte Domnul aici?

Primul înţeles al cuvântului Cruce este acela al lemnului pe care Domnul şi-a vărsat sângele şi şi-a dat viaţa pentru noi. Numai El, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a putut să transforme acest obiect de ocară în obiect de cinstire. Un act generos, unic, dumnezeiesc, a transformat unealta călăilor în unealtă a mântuirii oamenilor, în obiect de cinstire şi de sfinţire. Crucea este semnul Jertfei Mântuitorului!

Al doilea înţeles al Crucii este cel de destin personal. Vorbim de „crucea vieţii”, dar nu în sensul de predestinare („ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” – concepţie populară eronată). Dumnezeu a rânduit oamenilor nişte coordonate în care se înscrie viaţa fiecărui om (timpul când ne naştem, locul, familia, ţara, ş.a.). Dar nu sunt toate acestea coordonatele vieţii unui om. Acesta este doar destinul brut, pe care omul, fiinţă liberă, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este chemat să-l perfecţioneze, să-l desăvârşească. „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” (Matei 5,48). Suntem chemaţi să facem totul ca să ne desăvârşim, să tindem spre sfinţenie, spre viaţa în comuniune cu Dumnezeu! Acesta este adevăratul destin al vieţii noastre!

Crucea mai înseamnă şi încercările vieţii noastre, suferinţele, durerile, greutăţile şi eşecurile prin care toţi trecem. Ele sunt pietre de hotar care ne călăuzesc spre mântuire. Aşa cum Mântuitorul a îndurat din Iubire atâtea suferinţe pentru noi, oamenii, şi noi suntem chemaţi să acceptăm cu tărie, cu credinţă, cu încredere, toate încercările vieţii noastre. Ele sunt crucea noastră. Fiecare om are crucea lui, care nu seamănă cu a celorlalţi. Este o cruce unică! Şi trebuie să o purtăm.

A-ţi lua crucea mai înseamnă şi altceva: a înţelege şi a accepta că destinul fiecărui om este, în acelaşi timp, pământesc şi ceresc. Avem de împlinit o misiune aici, pe pământ, dar în acelaşi timp trăim pentru viaţa cerească, pentru Împărăţia lui Dumnezeu! De aceea Crucea este interpretată ca o intersectare a axei orizontale a vieţii pământeşti, cu axa verticală a vieţii dumnezeieşti.

Pentru creştini, Crucea este şi un mijloc de mărturisire a credinţei creştine. Obiceiul străvechi de a ne însemna cu semnul Sfintei Cruci este un mod văzut de a mărturisi că suntem creştini, că Îl mărturisim pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Spunând „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” – formula care se rosteşte de către preot la Botez, este ca şi cum am recunoaşte de fiecare dată credinţa noastră în Sfânta Treime, reactualizând spiritual Botezul. Este şi o cerere prin care Îi cerem lui Dumnezeu iubirea Sa, ocrotirea, ajutorul.

Crucea mai este înţeleasă şi ca armă spirituală împotriva răului, a puterilor demonice. Însemnându-ne cu simbolul Crucii, ne încredinţăm lui Dumnezeu şi ocrotirii Lui. Nu putem să nu cinstim Crucea Domnului! Însuşi Sfântul Apostol Pavel amintea despre cei care batjocoreau acest simbol sfânt al tuturor creştinilor: „cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, ce ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”(I Cor.1,18).

În amintirea momentului din anul 335, an de an, în fiecare biserică este aşezată Sfânta Cruce în mijlocul sfântului locaş, iar creştinii o împodobesc cu flori şi se închină. Este o zi de post, o zi în care suntem chemaţi să medităm la Jertfa Mântuitorului, la suferinţele îndurate pentru noi, oamenii. Slujbele şi cântările bisericeşti subliniază tocmai importanţa Crucii în viaţa creştinilor:

„Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău” (Troparul Înălţării Sfintei Cruci).

„Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă (Condacul Înălţării Sfintei Cruci).

„Crucea eroilor” de pe Muntele Caraiman